miercuri, 26 noiembrie 2014

Minunile Sfantului Nectarie


Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.
      Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor  noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.
     Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am  dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut... Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”
A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - in ceruri”. Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.
       Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.
Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?
       Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.
       Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat scama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.
      Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.
      Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.
      Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii.
      Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta.
      Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor.
      Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta.
     Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.


Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie

            Ma numesc Boncea Ileana, am 72 de ani si sunt din Bucuresti. Sunt fiica de preot, enoriasa a sfintei Manastiri Radu Voda din 1992. Credinta in Dumnezeu mi-a fost insuflata de tatal meu, de cand eram copil. Deci, in orice imprejurare, locul si ajutorul il gasim doar in Biserica si prin slujitorii ei, care la noi, la Manastirea Radu Voda sunt cu totul deosebiti. Sunt daruitori, ostenitori si foarte aproape de problemele fiecaruia, de la Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul pana la ultimul monah. Dumnezeu este atat de bun, indelungrabdator, ne mai cearta, ne mai iarta, dar nu ne lasa niciodata.
      O intâmplare petrecuta in 19 august 2001 m-a facut sa verific aceasta. Ce oameni alesi mi-a scos Dumnezeu  in cale, si cum am scapat de la moarte sigura, din situatia in care ma aflam!
      Eram pe strada când mi s-a facut deodata rau. Am vomat cheaguri de sânge si aproape mi-am pierdut cunostinta. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitala. De garda, la Urgenta, era o doctorita pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean,  primul inger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat  repede si, dupa pierderea mare de sange pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragica severa (6), cardiopatie ischemicã, tensiune arteriala 5. Personal, aceasta doctorita m-a condus imediat in sectia de cardiologie, unde am fost tinuta sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea si anemia. In urma consultatiei, diagnosticul era:
         -ulcer gastric duodenal
         -hemoragie digestiva, cu anemie post hemoragica 6
         -infarct miocardic.
     Dupa redresare a urmat un consult amanuntit, insotit de ecografii, si doctorii au stabilit urgent interventie chirurgicala, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natura maligna.
      Pâna la interventia chirurgicala au trecut niste zile de groaza. Am alergat la manastirea Radu Voda, la Prea Sfintitul Varsanufie, staretul acestei manastiri, pe care il cunosc din 1998, si, având mare incredere in ajutorul si daruirea dânsului, i-am explicat situatia si i-am cerut binecuvântare.
      La plecare, mi-a daruit o seringa cu mir de la Sfântul Nectarie, sa ma ung in fiecare dimineata. Am folosit mirul cu mare incredere in Dumnezeu si in cel care mi l-a daruit.
      Când m-am prezentat la Spital pentru interventie, dintr-un ulcer malign, confirmat si de medicii care ma consultasera, chirurgul care urma sa faca interventia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: ,,Nu am ce taia, rana s-a inchis”. Minunea s-a produs datorita mirului primit de Ia candela Sfântului Nectarie.
      La intoarcerea acasa, m-am dus iar la manastirea Radu Voda, la racla Sfântului Nectarie, sa-i multumesc, desi atunci nu stiam nimic despre viata Sfântului. La noi, la pangar, am vazut cele doua carti (rosie si albastra) cu viata si minunile Sfântului Nectarie, sfantul secolului nostru. Le-am citit si recitit, dându-le spre cunoastere celor care au probleme de sanatate si povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cat m-a ajutat Sfântul, si i-am sfatuit pe cei care le lecturau sa inceapa cartea rosie cu capitolul 2, pagina 72 - minunile sfântului, apoi prima parte cu viata lui, si dupa aceea cartea albastra, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliata si reda foarte frumos viata si minunile Sfântului). Purtându-i o vie recunostinta, simt nevoia sa-l fac si eu cunoscut celor care au probleme si nu-l cunosc (ca si mine atunci).
     Cumparând ambele carti (care s-au epuizat) le ofer spre informare, impreuna cu relatarea mea, celor cu situatii similare si nu numai.
      Ii felicit pe cei doi autori ai cartilor care s-au ocupat sa-l faca cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar ma intrebam de ce nu se scriu si la noi astfel de marturii? Chiar astazi, 10 august 2003 am aflat ca la Manastirea Radu Voda se strang marturii despre minunile sfântului, si m-am grabit sa dau marturia mea.
      Desi au trecut doi ani, înca nu mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o pacatoasa, dar Bun este Domnul si minunate sunt lucrurile Lui, prin sfintii Săi a1esi si slujitorii plini de har. Slavit sa fie in veci numele Lui.
10 august 2003, Bucuresti
Boncea Ileana


0 vindecare neasteptata

            Ma numesc Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu, aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa.
    In luna februarie a acestui an, fiind invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament fizio-terapeutic.
    La intoarcerea mea in tara am aflat ca situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt era efectul si nu cauza suferintei lui.
    Medicii de specialitate nu se puteau pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii minime.
     Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata.
    La auzul acestor cuvinte am fost cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba povara tocmai pe cel cu care se ajuta.
     Din acel moment, mi-am pus toata nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață, rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei acestuia.
     Timp de o luna de zile pasii mei n-au cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si rugaciune.
     Situatia devenea tot mai tensionata prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile lumesti.
     Cu vreo doua saptamâni inaintea ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele Sfântului Nectarie.
     Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai.
     Aici aveam sa aflu multe din minunile savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea.
    Din acel moment am inceput sa citesc si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia, rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc.
    In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat neincetat.
    La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi, atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului. Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu.
    Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul lui Dumnezeu, era  prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu nerabdare vesti de la fiica mea.
    A urmat si telefonul acesteia prin care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui si s-a eliberat strangularea maduvei).
    Eram totusi stapânita de teama, de emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de indoiala: "Sfântul a primit rugaciunea".
    Asteptam in continuare vesti de la fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu.
     Fiica mea m-a sunat a treia zi spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin fizio-terapie.
     Sunt plina de recunostinta si nu pot pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna doctorului.
     Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi.
Maria P.


Sfantul Nectarie impotrivindu-se unei amagiri

             Dintotdeauna, Dumnezeu a binecuvântat pamantul cu flori nepretuite, pentru ca in toate timpurile au existat oameni purtatori de Dumnezeu, care au stralucit si i-au calauzit pe semenii lor spre calea mântuirii. Dintotdeauna au existat sfinti, dar mi se pare ca niciodata nu au fost atât de multi care sa fie asa de apropiati de oameni, cum se intâmpla in zilele noastre. Poate ca raul s-a inmultit atât de mult incât si Dumnezeu a trebuit sa inmulteasca numarul adevaratilor Săi slujitori de pe pamânt, pentru ca, prin mijiocirea si prin ajutorul lor, oamenii sa mai fie pasuiti.
      Este uimitor cat de multi sfinti, veniti din diverse colturi ale ortodoxiei, au trait sau traiesc inca in zilele noastre. Pentru mine, care sunt o persoana tânara, crescuta si educata dupa toate canoanele societatii moderne, a fost un soc atunci când, din intâmplare, am ajuns sa citesc o cartulie despre câteva dintre minunile Sfântului Nectarie din Eghina. Pur si simplu nu pricepeam cum este posibil ca Dumnezeu sa Isi mai indrepte si in veacul nostru privirea inspre noi, si inca intr-un chip atât de minunat.
      De când am citit acea cartulie, am inceput sa o port cu mine tot timpul atunci când calatoream mai departe, pentru ca simteam oarecum ca nu sunt singura daca o am la mine. Intr-o zi, am intrat pe internet, asa cum se obisnuieste printre tineri, din curiozitatea de a discuta cu persoane din Grecia, pentru ca iubesc foarte mult tara aceasta. Am intrat in vorba cu un grec din Australia, pe nume Dimitris Christakis, care avea atunci 46 de ani si care intrase si el pentru prima data pe internet. Cum am inceput sa vorbim, mi-a spus direct ca are cancer la pancreas si ca i-au facut operatie, iar sansele sa traiasca sunt de 50%. Am ramas socata, pentru ca nu mai avusesem niciodata de-a face cu o persoana practic pe moarte. Aducându-mi aminte de faptul ca Sfântul Nectarie i-a vindecat pe multi de cancer si netrecandu-mi altceva prin minte in acel moment, l-am intrebat:
     " -Tu ai auzit de Sfântul Nectarie? "
      El mi-a raspuns atunci pe un ton brusc inviorat:
     " - Cum sa nu, daca el este protectorul familiei mele... "
      Dupa ce am discutat ore in sir, am mers acasa, unde, aflandu-ma sub puternica impresie a dramei acestui om, care incepuse deja sa isi pregateasca cele trebuincioase pentru inmormântare, si având in minte exemplul minunilor savârsite de Sfântul Nectarie, care parca aranjase aceasta intâlnire, m-am gandit ca trebuie sa fac ceva. Ca un om de stiinta mai degraba decat ca un credincios, am analizat ce anume se cerea pentru ca Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa faca minunea. Am observat ca este nevoie mai ales de doua lucruri: de rugaciune staruitoare si de credinta nestramutata. Cu rugaciunea staruitoare a fost mai usor. Desi eram in timpul examenelor, atunci cand ma opream din invatat, il rugam continuu pe Sfantul Nectarie sa aiba mila de noi. Iar, pentru ca sa nu uit de rugaciune, mi-am lipit chiar pe pereti foi de hârtie pe care scrisesem: ,"Sfinte Nectarie, videca-l pe Dimitris". Cu credinta nestramutata a fost mai greu, pentru ca nu o prea aveam. Vazand ca nu progresez, in disperare de cauza, am aplicat o metoda mai dura. Am pus pe jos scoici si faceam Paraclisul Sfantului cu genunchii pe ele. Astfel, incet-incet, credinta a inceput sa creasca si eram deja plina de nadejde.
       Pentru ca durerea provocata de scoici sa treaca, era nevoie de mai multe zile din momentul in care incetam sa le mai folosesc. Intr-o seara, insa, dupa ce am facut din nou rugaciune pe scoici, fiindca obosisem si ma dureau destul de tare genunchii, rn-am intins pe pat ca sa ma odihnesc. Am atipit cam o jumatate de ceas si, cand m-am trezit, nu mai aveam nici urma de durere, desi, in mod normal, durerea ar fi trebuit sa treaca in câteva zile. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori.
      Pentru mine, acesta a fost un semn ca Sfântul Nectarie asculta rugaciunile noastre, cu atât mai mult cu cat insusi Dimitris - caruia deja ii ziceam tata, pentru ca ma atasasem mult de el si pentru ca eu insami eram fara parinti - imi spusese ca i s-a intâmplat si lui o asemenea minune. El si sotia sa, Vera, merg o data la câtiva ani in Grecia, in insula Eghina, pentru a se inchina la moastele Sfântului Nectarie. Cu ceva ani in urma, odata ajuns in Eghina, Dimitris a hotarât sa nu mearga cu autobuzul pâna la manastire, ci, ca semn de multumire si de iubire fata de Sfânt, s-a descaltat si a mers pe jos. Dupa cum povesteste el, desi era ceva de mers, parca ar fi avut aripi la picioare si parca pe drum nu erau pietre si tepi, ci catifea. Si asa a rânduit Sfântul Nectarie, care ii rasplateste si ii mângâie pe cei care il iubesc, de a ajuns la manastire inaintea autobuzului. Dar, pentru ca mersese descult, picioarele ii erau pline de rani. Dupa ce s-a instalat intr-o camera, s-a culcat pentru vreo doua ore, iar, când s-a trezit, pe picioare nu mai avea nici urma de rana sau de umflatura.
      Astfel, m-am incredintat ca Sfantul Nectarie ne era aproape. In acelasi timp, pe cat puteam, cautam sa il incurajez pe tata si sa ii cresc nadejdea ca se va  vindeca. El imi spusese ca, atunci cand era in spital, inainte si dupa operatie, simtea prezenta Sfantului deasupra  patului sau. Iar eu, pentru a-l scoate din starea in care se afla, il luam repede si ii spuneam :
      "  - Tu chiar crezi ca nu o sa te vindeci? Atunci de ce venea Sfântul Nectarie la tine la spital? Numai ca sa-ti tina de urât?... "
      Asa a trecut o perioada de timp si, intr-o seara, in vreme ce stateam in genunchi si citeam Paraclisul Sfântutui Nectarie, care era la sfârsitul cartuliei cu minuni pe care am amintit-o, pe când tineam cartea in mâna, am simtit la un moment dat nevoia sa ma opresc din rugaciune si am inchis ochii. Cat timp am tinut ochii inchisi, cartea s-a deschis in alta parte, iar, in momentul in care i-am deschis din nou, privirea mi-a cazut pe urmatoarele cuvinte care se gaseau in carte: "Nu te nelinisti, copila mea, parintele tau se va face bine in curând". Nu stiam ce sa cred. Se putea sa fie de Ia Sfant sau se putea sa fie numai o ispita. Nu am spus nimanui, dar am asteptat sa vad ce avea sa se intâmple. In zilele urmatoare, tata a mers la analize. Am asteptat rezultatul cu destul de mult calm, pentru ca, in sufletul meu, simteam ca nu se putea sa nu fie bine. In ziua in care stiam ca avea sa primeasca rezultatele, m-am dus la internet ca sa aflu ce s-a intamplat. L-am intrebat cu sufletul la gura ce anume i-au spus medicii, iar el mi-a raspuns:
    "- Mi-au zis ca o sa mor."
     Dintr-o data, am inceput sa tremur cu toata fiinta mea dar, imediat, el a inceput sa rada si mi-a spus ca a glumit si ca doctorii i-au spus de fapt ca tumoarea a dat inapoi si ca nu mai este nici un pericol.
     M-am bucurat, fireste, dar socul prin care trecusem imi intepenise parca simturile. Noaptea care a urmat a fost pentru mine ingrozitoare. Desi dormeam, parca eram totusi treaza si ma zvarcoleam de parca sufletul meu nu avea aer. La un moment dat, m-am trezit, dar nu puteam sa-mi revin din senzatia de sufocare a sufletului, de parca serpi nevazuti se incolacisera in jurul meu si nu ma lasau sa respir. Atunci, mi-am adus aminte de o minune a Sfântului Nectarie cu un om care a trecut printr-o situatie asemanatoare de chin sufletesc, dar, luând ulei de la candela Sfântului, pe care il pastra in casa, si facând cu el semnul crucii pe piept, si-a revenit. M-am dus atunci la candela, care, de când l-am cunoscut pe tata, arde neincetat la icoana Sfântului, si, chiar daca in ea era ulei obisnuit mi-am inmuiat degetul in ulei si mi-am facut semnul crucii pe piept, fara sa sper prea mult ca acest lucru imi va aduce vreo alinare. Dar ma inselasem, pentru ca, imediat, toata senzatia de rau a disparut si am adormit linistita.
     In acele clipe nu am inteles care a fost rostul acestei din urma minuni, dar, mai apoi, mi-am dat seama ca ea a avut menirea de a confirma faptul ca vindecarea tatalui meu nu a fost o ,"minune" a stiintei, ci o minune adevarata a Sfântului iubirii, care nu isi intoarce fata de la nici un om care il cheama cu credinta si cu dragoste.
     Pentru mine, minunea savârsita de Sfântul Nectarie a fost dubla, pentru ca un om a fost salvat de la moarte, dar, mai mult decât atât, prin puterea si prin grija lui Dumnezeu, am dobândit parinti adevarati, prin care m-am nascut din nou.
     Parintele Nectarie, care - alaturi de Maica Domnului, pe care o consider mama mea din cer - a devenit tatal meu din cer, este de atunci in permanenta prezent in sufletul si in inima mea. S-a intâmplat sa ma mai ocroteasca in mod simtit.
     Cu vreo doi ani in urma, in timpul verii, pentru ca petreceam foarte mult timp la internet vorbind cu tata, am cunoscut (tot pe internet) un baiat grec, pe nume Nikos Papadopoulos, care mi-a placut. Si el m-a placut pe mine si, dupa o vreme, a hotarât sa vina cu masina in România ca sa ma cunoasca si, eventual, sa merg apoi si eu in Grecia. Totul parea sa fie in regula. Aveam chiar si binecuvântarea tatei. Insa, pe internet multe se pot ascunde si nu am avut de unde sa ne dam seama cã baiatul era de fapt insurat. Aceasta aveam insa sa o aflam mai târziu.
     Intre timp, intr-o zi anume, baiatul s-a urcat in masina si a pornit spre România. Eu am stat si l-am asteptat si l-am tot asteptat, insa, nu numai ca nu a venit, dar nici nu a mai dat vreun semn de viata. Nu am stiut ce sa cred, dar mi-am vazut in continuare de viata mea. Intr-o zi insa, intrând din nou pe internet, l-am gasit. Era acasa la el, dar parea foarte tulburat si agitat. L-am intrebat insistent ce se petrecuse de fapt. La inceput, nu a vrut sa imi zica nimic, dar, pâna la urma, mi-a spus ca este casatorit si mi-a povestit tot ce i s-a intâmplat.
     Din ceea ce mi-a spus el, in ziua hotarâta s-a urcat in masina ca sa plece spre Iasi sa ma cunoasca, fara a avea nici o mustrarea de cuget pentru faptul ca era casatorit. A strabatut fara nici o problema Grecia si Bulgaria, dar, din momentul in care a intrat pe teritoriul României, a inceput sa se simta foarte tulburat. Cu cat inainta mai mult, cu atât se simtea mai rau. A reusit sa treaca de Bucuresti dar, cand a ajuns la Crasna, nu a mai putut inainta si a facut cale intoarsa.
     Tulburarea care il cuprinsese era atât de mare, incat abia daca mai vedea soseaua pe care mergea. A trecut inapoi prin Bulgaria si a ajuns in Salonic, de unde trebuia sa mearga spre vest, pentru a ajunge in Corfu, unde locuia. Insa, fara sa isi dea seama ce face, in loc sa mearga spre vest, a luat drumul care ducea spre Atena, adica spre sud. Pe drumul dintre Salonic si Atena, nu a mai fost stapân pe faptele sale. Avea senzatia ca altcineva ii tine volanul si ca masina merge incotro vrea ea. Atunci când a ajuns la Atena (drumul dintre Salonic si Atena este de mai multe sute de kilometri), a oprit masina si s-a intrebat ce cauta el acolo. Noapte find, a privit prin parbriz pentru ca sa vada unde anume se afla. Atunci, ochii sai au intâlnit ochii mari si blânzi ai unui calugar batrân, imbracat intr-o rasa ponosita si cu scufie pe cap, care l-a fixat pentru ceva vreme. In acele clipe, fara sa-si dea seama in ce fel, gândul i s-a luminat. Stia de ce se afla in Atena: pentru ca sa mearga in Eghina (insula Eghina se afla in apropierea Atenei). A luat atunci un vapor si s-a indreptat in graba spre insula unde se aflau moastele Sfântului Nectarie. Cum a ajuns sa se inchine la ele, a simtit dintr-o data ca tulburarea il paraseste dupa care s-a intors acasa linistit.
      Oamenii nu Ii pot niciodata multumi cu adevarat lui Dumnezeu pentru multele daruri si pentru purtarea Sa de grija fata de noi. Insa, in neputinta mea, eu m-am gândit sa-i multumesc Sfântului Nectarie vorbind despre el si altora, pentru ca si semenii mei sa se impartaseasca din darurile minunate pe care Dumnezeu le-a gatit celor care, in lumea aceasta vânduta celui rau, se straduiesc sa nu se departeze de El. Il iubesc pe Sfântul Nectarie ca pe un tata, iar el imi este mereu aproape, chiar si in chip simtit.
      Intr-o zi, dupa ce am aflat ca in Iasi se zideste o biserica cu hramul Sfântului Nectarie, am mers si eu acolo la slujba. In biserica slujea un singur preot. Insa, atunci când acesta a iesit cu Sfintele Daruri, m-am ridicat dintr-o data pe vârfuri pentru ca sa-l vad si pe celalalt preot care slujea. Nu l-am vazut, desigur, pentru ca nu exista un al doilea preot, dar, pentru câteva momente, am avut senzatia puternica a prezentei Sfântului Nectarie ca preot slujitor in acea biserica.
      Intr-o alta zi, mergeam pe o strada din apropierea bisericii de care am amintit, dar fara sa-mi dau seama ca voi ajunge pe langa ea. Cum mergeam gândindu-ma la ale mele, dintr-o data am simtit coborând asupra mea o senzatie puternica de pace si de iubire. Nu stiam de unde vine aceasta, dar am privit in jur si am vazut ca ma aflam chiar lânga biserica.
      Sa dea Dumnezeu ca acest Sfânt, care i-a iubit atât de mult pe oameni, incât s-a lasat umilit si calcat in picioare de ei numai ca sa-i poata ajuta, sa se milostiveasca si asupra românilor si sa verse de-a pururea harul sau si peste noi.
Elena Cristescu

Politistul

               Domnul Alekos Lihnos era politist. Binevoitor si serviabil, dar si cu un aer serios, dadea in fiecare dimineata dispozitii celor ce se aflau in subordinea sa. Era o bucurie sa-l auzi vorbind. Avea o voce frumoasa si cristalina.
    Intr-o zi, insa, se simti in vocea lui o schimbare. Ceva ca o mica stransoare parca il impiedica sa vorbeasca. Pe zi ce trecea, gatul i se inchidea, iar vocea i se auzea din ce in ce mai stins. Bietul om se ingrijora. Deja era ceva serios. Se duse la doctor, iar acesta il examina si-l trimise de urgenta la Spitalul Crucii Rosii din Atena - ceva grav trebuie sa-i fi gasit doctorul, ceva care depasea mijloacele sale. Cand a ajuns la spital, doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gat.
     - Domnule Lihnos, trebuie sa va operam ca sa scoatem tumoarea.”
   Operatie de cancer la gat !... Toata familia se tulbura. Vai, Doamne, operatie de cancer la gat... Se stransera cu totii acasa si incepura sa se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primisera ajutor, dupa care hotarara sa mearga la un chirurg faimos care taie cancerul cu cutitul Sfantului Duh -  la Sfantul Nectarie. Pornira asadar spre Pireu, de unde luara vaporul ce mergea la Eghina. In doua ore au ajuns la manastire. S-au dus si s-au inchinat la moastele Sfantului care ii privea bland din icoana, dupa care au mers la Sfanta Liturghie. S-au rugat cu totii cu evlavie pentru ca Sfantul Nectarie sa-si reverse darul sau asupra lor. Dupa slujba, se apropiara sa sarute sfanta racla.
    I-au deschis portita raclei, moment in care de la sfintele moaste a iesit ca o boare fina. S-au cutremurat de emotie.
    " - Minune! ", au strigat cei de fata.
    Era o minune. Sfântul Nectarie era printre ei. S-au apropiat si au sarutat sfânta racla cu buze tremurânde. Apoi au plecat plini de emotie. O liniste sfânta si dulce le inundase sufletul si trupul, le infrumusetase chipul si le facuse mersul sprinten. Au iesit din manastire si au plecat spre port. Toate in jur si inlauntrul lor erau frumoase. O adevarata inchipuire a raiului. Au intrat apoi in vaporul care, ca o lebada alba ce strapungea apele albastre, i-a dus inapoi la Pireu.
    Si cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmã de el. Abia Ia Pireu emotia le-a slobozit limbile.
     " - Binecuvântat sa fie Domnul intru sfintii Sai !", a spus atunci politistul cu voce frumoasä, curata, cristalina, la fel ca mai inainte. Tumoarea disparuse. Insa când anume sau cum... numai Dumnezeu stie.
     In toata Scoala de Ofiteri, unde sa tot fi fost aliniati sub cerul liber trei-cinci sute de barbati ca brazii, rasuna acum din nou vocea puternica si impunatoare a politistului, ca o voce de arhanghel:
     " - Atentiune! Privirea catre rasarit! Descoperiti-va capetele! "
     Vreti sa-l ascultati vorbind si dumneavoastra, iubitii mei cititori? Locuieste pe strada Eghinis 81, Kipseli, Atena 811. Numarul sau de telefon este 834 .672.

Sfantul Nectarie ofera un sfat bun

               Pe timpul in care era inca in viata, Sfantul Nectarie avea obiceiul sa se plimbe câteodata prin diverse locuri ale insulei, sa vorbeasca cu oamenii, sa Ie ofere un sfat bun si sa ii cunoasca mai bine. Intr-una din zile, cam cu doi ani inainte de a trece la cele vesnice, s-a intalnit cu un jandarm care pazea in insula un depozit de munitie. Au stat de vorba pe mai multe teme, jandarmul fiind curios sa afle cat mai multe lucruri legate de credinta, dar avand in sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decat argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic pâna când nu vedea cu ochii sai si pipaia cu mâinile sale. De aceea, discutiile se prelungeau adeseori si se terminau fara rezultate prea impresionante. Influentat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta sa creada in cele spirituale.
      Dupa o buna bucata de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat Ia o alta unitate, care se afla departe, pe o alta insula din Marea Egee. A stat acolo câtiva ani buni, fara sa mai auda nimic despre Sfantul Nectarie. La un moment dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, in insula Eghina. Coborand de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militara si mare i-a fost mirarea si bucuria când s-a intalnit din nou cu Sfantul Nectarie, pe drumul prafuit si incins de caldura. S-au asezat pe o banca la umbra si au inceput sa reia anumite discutii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insa, nu se vedea in punctele de vedere ale celor doi. Dupa ce s-au odihnit si au discutat vreme de aproape jumatate de ora, si-a vazut fiecare de drumul sau.
      Indata ce a predat actele pentru care venise Ia unitatea respectiva, jandarmul a coborât jos in oras, Ia cafenea, ca sa se intâlneasca cu vechii sai prieteni, pe care de atâta timp nu ii mai vazuse. Din vorba in vorba Ie spuse:
     - Imi place la staretul Nectarie ca nu isi schimba convingerile cu usurinta. M-am intalnit astazi cu el si mi-a dat aceleasi sfaturi pe care mi le dadea si in urma cu cinci ani.
       - Care staret Nectarie, l-au intrebat prietenii, poate l-ai confundat, staretul Nectarie a murit acum trei ani.
        - Cum asa, doar il cunosc atat de bine, si apoi mi-a spus exact aceleasi lucruri pe care mi le spunea si atunci.
        - Frate, asculta-ne ce spunem, staretul Nectarie a murit acum trei ani. Daca nu ne crezi, du-te sus Ia manastire si iti vor arata maicile mormantul lui.
     Tulburat, dându-si seama de minunea care se intâmplase, jandarmul a inceput sa plânga si a pornit cu pasi repezi sus spre manastire. Pe drum ii intreba pe oameni daca este adevarat ca a murit staretul Nectarie si toti ii spuneau acelasi lucru. Sfantul s-a mutat Ia Domnul in urma cu trei ani.
      A ajuns sus Ia manastire si a cerut sa vada cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul ca il vedeau plangand, maicile I-au condus Ia mormânt. A ramas acolo multa vreme nemiscat, cazut intr-o adanca meditatie. Incepea sa inteleaga in sfarsit ca credinta in Dumnezeu nu se bazeaza numai pe argumente vazute, asa cum ceruse el tot timpul in discutiile cu Sfântul Nectarie. Ii era din ce in ce mai clar ca, in marea Sa iubire fata de oameni, Dumnezeu respecta libertatea fiecaruia si asteapta o participare Iibera si voita din partea noastra la acest dialog al dragostei care se manifesta prin credinta. Sfântul Nectarie il ajutase si il luminase prin aceasta minunata aratare a sa dupa moarte, dar in acelasi timp ii explicase ca noi trebuie sa credem nu doar datorita unei minuni, care eventual ni se intâmpla sau la care suntem martori oculari. Pentru ca astfel am fi oarecum privati de libertate si am cere tot mereu alte si alte minuni care sa ne incredinteze. Mai mult, am putea ajunge sa ne indoim inca si de simturile noastre, sa negam minunea si sa ramânem necredinciosi. Dumnezeu vrea asadar o participare libera la acest dialog al iubirii, pe care necontenit il poarta cu intreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existentei noastre si a intregii fapturi. Ajunge doar ca ochii nostri duhovnicesti sa se deschida prin credinta si rugaciune si sa vada si sa recunoasca aceasta minune, preaslavind pe Creatorul tuturor.
        A plecat intr-un târziu de Ia manastire, cu hotarârea ca viata sa sa ia un alt drum de acum inainte.


Nectarie Riga istoriseste

                   Nectarie Riga, fiul lui Mihail si al Anastasiei Riga, locuitori in cartierul Koridalos din Atena, era ofiter de marina si calatorea cu vaporul spre Pakistan. Avea 25 de ani. La data de 17 martie 1989, in timpul calatoriei, s-a imbolnavit din motive nedeslusite de medicul navei. I-a paralizat piciorul drept si in acelasi timp, a orbit. A fost imediat anuntat serviciul de interventii rapide si a fost transportat cu elicopterul la mal si apoi cu avionul in Grecia. Iata ce istoriseste :
      ‘‘M-au asteptat parintii mei la aeroport, impreuna cu reprezentanti ai companiei maritime la care lucram si cu doctorul Skafidis. M-au pus intr-un carucior pentru invalizi si apoi cu ambulanta am fost dus Ia Spitalul Central. Aici am fost examinat de catre un neurochirurg, care a dat dispozitie sa mi se faca o tomografie completa, cu precadere in zona capului. Nu au descoperit insa nimic deosebit. Discutau intre ei cu indoiala, neputandu-si explica ce se intampla. Spuneau: ‘‘Ciudat lucru: ochii sai se misca normal, pupilele raspund la lumina, cum de nu vede? ‘‘
        Intre timp, parintii mei au luat legatura cu duhovnicul meu si i-au istorisit toata tragedia. Acesta i-a linistit si le-a spus sa ma duca la Eghina, la manastirea Sfantului Nectarie, pentru ca acolo, acest sfant taumaturg ma va vindeca.
        Pe 27 martie 1989 m-au transportat in Eghina. Abia ce s-a oprit automobilul  in fata manastirii si au deschis usa ca sa ma dea jos, l-am vazut pe Sfantul Nectarie ca statea la intrare imbracat in hainele simple de monah si imi facea semne sa vin la dansul. Iar cand am pus piciorul pe pamant, mi-am dat seama ca pot merge singur, ca paralizia piciorului se vindecase. M-au condus in biserica si m-am inchinat la sfintele moaste. Apoi m-am dus in chilia sfantului si am cerut sa ma lase un pic acolo. Atunci a aparut din nou Sfantul Nectarie, de data aceasta purtand vesminte atat de stralucitoare, de arhiereu, incat nu puteam sa le privesc. Trebuie sa mentionez aici ca, de mic copil, imi spusese mama mea: ‘‘Esti copil de-al Sfantului Nectarie. De aceea te-am botezat la manastirea lui si ai luat numele lui.’’
        Imi zicea sfantul: ‘‘Aceasta incercare o ai deoarece nu m-ai ascultat si nici nu mi-ai cerut niciodata ajutorul. Ai facut bine totusi ca la plecarea in calatorie te-ai spovedit Ia duhovnic. Altfel ai fi  patit un si mai mare rau’’. Apoi mi-a aratat un om negru, legat cu catuse, care avea in maini diferite obiecte personale ale mele si doua verighete de aur, pe care le cumparasem deoarece ma gandisem sa ma logodesc. Mi-a spus : ‘‘Aceste obiecte sa nu le mai cauti, deoarece ele vor arde impreuna cu negrul acesta’’ (era un diavol de fapt). Apoi mi-a mai dat si multe alte sfaturi, pe care nu as dori sa le repet aici. Mi-a spus sa ma marturisesc impreuna cu viitoarea mea logodnica la duhovnic si pe 30 ale lunii sa revin la manastire pentru a ma vindeca complet.
       In afara de faptul ca m-am inchinat la Sfintele Moaste, mi-au fost citite apoi si Molitfele Sfantului Vasile cel Mare si li s-a recomandat parintilor mei sa tina si ei post si sa se roage pentru mine. Apoi ne-am intors cu totii acasa. Cateva zile mai tarziu, pe 30 martie, ne-am dus din nou cu totii Ia manastirea Sfantului Nectarie. Ne-am marturisit cu totii , impreuna cu viitoarea mea Iogodnica, apoi am luat parte la slujba de paraclis a sfantului si ni s-au citit din non molitfele. Am ramas la manastire pana a doua zi, era vineri si am participat de dimineata la Sfanta Liturghie, iar dupa amiaza Ia slujba de Acatist al Maicii Domnului. La sfarsitul slujbei acatistului am lesinat. Rudele au chemat imediat pe preotul slujitor spre a ma binecuvanta si a ma insemna cu Sfanta Cruce. Cand mi-am revenit, am cerut sa fiu dus din nou in chilia in care vietuise Sfantul Nectarie. Acolo, in timp ce ma rugam ingenuncheat, l-am vazut din nou pe Sfantul Nectarie, imbracat in simplele haine monahale, care dupa ce m-a binecuvantat si m-a insemnat cu Sfanta Cruce, mi-a aratat din nou pe negrul ce urma sa arda impreuna cu verighetele si mi-a spus: ‘‘Acum te vei face bine!’’. Apoi a disparut. Am cerut permisiunea sa ma asez cateva clipe pe patul pe care dormise sfantul si deodata am simtit o zguduitura si indata parca niste solzi albi au cazut de pe ochii mei si am inceput sa vad din nou. 0 minune dumnezeiasca! Am inceput sa plang si i-am chemat pe cei prezenti. Le-am spus ca vad din nou si cu totii au inaltat strigate de multumire catre Dumnezeu si catre Sfantul Nectarie. Tulburarea era foarte mare pentru fiecare. Sfantul Nectarie Taumaturgul ma vindecase pe 31 martie, exact asa cum imi promisese. Ii multumesc permanent din adancul inimii mele si cat voi continua sa traiesc, nu voi inceta sa istorisesc tuturor aceasta minune ce s-a petrecut cu mine, pacatosul si nevrednicul. De asemenea, vreau sa recomand celor care vor citi aceste randuri ca atunci cand vreodata vor avea de-a face cu ispite si lupte din partea diavolului, sa alerge cu incredere Ia Sfanta Biserica si sa invoce ajutorul sfintilor ei si nicidecum sa nu se lase convinsi sa mearga pe la magi, vrajitoare, medium-uri si alti lucratori platiti ai lui Belzebul.
       Slavesc pe Dumnezeu neincetat si port in suflet si la gat icoana Sfantului Nectarie, protectorul meu iubit.



Sfântul Nectarie vindecă un tată bolnav


Prima dată am auzit de Sfântul Nectarie acum vreo patru ani, când mama avea cancer la fiere. Dar pentru că era „specificat” pe Acatistul Sfântului (pe care-l primise de la cineva – cred că fusese luat de pe internet) ca, după vindecare, să se publice minunea (pe atunci nu erau în vogă blogurile), mama nu a luat în considerare apelul de după acatist (ea era de felul ei mai emotivă, cum să publice aşa ceva şi, mai ales, unde, în care ziar?), lăsându-se astfel în mâinile Domnului şi ale Fecioarei Maria. Şi Domnul a hotărât să o ia la Sine, tocmai în 15 august, de Adormirea Maicii Sale, al cărei nume îl purtase. Nu voi şti niciodată dacă, în cazul în care ar fi citit ea sau eu (pentru ea) Acatistul Sfântului Nectarie, ar fi avut vreo şansă de vindecare, având în vedere că această formă de cancer este foarte rară, dar şi foarte rea, extinzându-se cu rapiditate la celelalte organe interne. Dar, nu ştiu, aşa a fost să fie.
După doi ani de la moartea mamei, a venit asupra familiei noastre un alt necaz: tata a fost diagnosticat cu cancer la rinichiul drept. Ştiu că în momentul în care aflasem, eram cu tata în cabinet, doctorul părându-mi-se foarte dur, dând aşa, verde-n faţă, cum se spune, o astfel de veste, în prezenţa celui în cauză. Abia aşteptam să ajung acasă pentru a plânge. Oricum, de faţă cu tata, m-am abţinut, dând explicaţiile necesare fratelui meu, care ne dusese la medic şi care ne aştepta afară. L-am lăsat pe tata acasă la el (locuim foarte aproape, pe aceeaşi stradă, la câteva case distanţă), spunându-i că voi veni mai târziu să-i fac bagajul pentru spital (a doua zi urma să fie internat) şi, ajunsă la mine acasă, mi-am dat drumul lacrimilor. Mi se părea că trăiesc un déjà-vu, că se repetă ceea ce se întâmplase cu doi ani înainte.
Aşa m-a găsit tata, care nici el nu avusese răbdare să stea singur acasă până să merg la el. Oricum, era de un pesimism sinistru, fiind sigur că şi el nu va trăi mai mult de şase luni după ce va fi operat, la fel ca mama. Şi chiar asta era deviza lui: „Nevasta mi-a murit, aşa că nu mă mai interesează dacă trăiesc sau nu”.
Pentru că ştiu ce sentimente de vină avusesem după moartea mamei, m-am gândit că asta nu se va mai întâmpla de această dată, încercând să fac tot ce se poate în privinţa tatei. Aşa că, începând din ziua când era programat pentru operaţie, am început să spun Acatistul Sfântului Nectarie (pe care-l cumpărasem de la Cluj, de când fusesem cu mama), promiţându-i Sfântului Nectarie că, dacă tata se vindecă, am să fac publică minunea şi, în cazul în care Dumnezeu ne va învrednici cu un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui. Tot în acea zi, l-am uns pe tata în zona rinichiului care urma să-i fie extirpat, cu untdelemn de la Mănăstirea Eghina (primisem de la o colegă de facultate care, la rândul ei, primise şi ea de la cineva).
Tata nu a fost operat în acea zi, ci a fost reprogramat, dar, oricum, operaţia a decurs bine, doctorul fiind mulţumit de evoluţia lucrurilor. Totuşi, la fel ca în cazul mamei, după efectuarea examenului histopatologic, pentru că au rămas nişte celule canceroase de la rinichiul scos (fiind necesar să-i extirpe şi o parte din vezică), tata a fost trimis la secţia oncologie a spitalului, la doctorul la care fusese şi mama.
Trebuia să înceapă cât de repede tratamentul cu nişte injecţii, Roferon (dacă am reţinut corect denumirea lor). Tata trebuia să facă aceste injecţii de trei ori pe săptămână, timp de un an de zile, şi după fiecare lună să facă analize pentru a vedea cum decurge boala. A semnat şi hârtia necesară în astfel de cazuri, cum că este de acord să facă tratamentul prescris. Totul era OK. Cu singura mică-mare problemă, aceea că tata nu avea voie să bea în timpul tratamentului (ni s-a spus că injecţiile amestecate cu alcoolul dau o depresie de-ţi vine să te arunci de pe casă). Nu se poate să trec peste acest amănunt important, pentru a vedea totuşi cum a lucrat Sfântul Nectarie, chiar şi într-o astfel de situaţie.
O lună de zile a reuşit tata să se abţină de la acest viciu. Făcând analizele şi fiind ceva în neregulă, a fost nevoit să întrerupă injecţiile timp de o săptămână şi să ţină regim (mâncare fără sare). Doar că a început iar să bea. Pentru că nu s-a mai putut opri (şi, după cum am specificat mai sus, nu-l mai interesa dacă se vindecă sau nu) doctorul a zis că asta este, trebuie să-l luăm pe om aşa cum e; va întrerupe tratamentul, însă nu-l vom lăsa în voia sorţii, ci va veni la spital la analize din trei în trei luni pentru a vedea cum decurg lucrurile.
Toţi din familie ne-am gândit că nu mai are mult de trăit, mai ales că şi doctorul ne-a avertizat că nu o va mai duce mult. Cumnata mea (care este asistentă) a zis că atât cât o mai trăi, o lună, trei sau şase, să încercăm să avem mai mare grijă de el. Eu continuam să citesc Acatistul Sfântului, gândindu-mă că ce va vrea Dumnezeu aia va fi, n-ai cum să te opui, orice-ai face. Dar, totuşi, eu trebuie să continu­i ce-am început, atâta timp cât tata trăieşte.
Cel mai greu au trecut primele şase luni, în care tata se gândea că va muri la fel ca mama. După aceea a fost mai uşor. Anul acesta s-au împlinit doi ani de la operaţie. Am ajuns să mergem la analize din şase în şase luni şi de anul viitor vom merge o dată pe an. Oricum, toată lumea se miră de cât de bine au evoluat lucrurile de la diagnosticarea bolii şi se miră cum de tata încă e aici, printre noi. Dar eu ştiu care e cauza: Sfântul Nectarie, care l-a ajutat nu doar la vindecare de cancer, ci şi în alte probleme pe care le-a avut datorită alcoolului. Şi a avut destul de multe, trebuie să recunosc, unele chiar foarte grave.
Sfântul Nectarie chiar este vindecător de cancer. Am ca mărturie boala pe care a avut-o tatăl meu. Eu încă mai citesc Acatistul Sfântului, pentru că am aşa, un fel de teamă că, dacă aş înceta, s-ar întâmpla ceva rău. Cred că asta este de când a murit mama şi m am simţit vinovată că nu m-am implicat mai mult.
Pentru că Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata, era cazul să încep şi eu să îndeplinesc ce-am promis. O parte din promisiune o pot face acum, prin împărtăşirea minunii pe care a făcut-o Sfântul Nectarie cu tatăl meu. Pentru că doar cine a avut o astfel de experienţă în familie poate înţelege minunea vindecării de o astfel de boală.



Sfântul Nectarie îl vindecă
pe monahul Mihail de mai multe boli


Mă numesc Mihail şi sunt monah, vieţuitor în Mănăstirea Sfântul Filip din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sunt în vârstă de douăzeci şi patru de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu câteva rânduri despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti.
M-am îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai multe: hepatită activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer duodenal, stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian, fierea era plină de mâl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam o infecţie puternică în gât de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus şi nu mai puteam să mănânc, nici să muncesc, îmi afectaseră chiar şi pravila de rugăciune pe care o am, că nu mai puteam să stau pe picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani.
N-am putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de vineri, când am ieşit cu vacile la păscut, la şapte dimineaţa, n-am mai rezistat de dureri şi am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi treacă durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa până duminică dimineaţa. La ora douăsprezece, la amiază, am hotărât să plec la spital, când am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam vorbi de durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi i-am spus ce se întâmplă şi el mi-a dat binecuvântarea să plec la spital la Constanţa. Mi s-au făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul de hepatită. Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie 2010. Am stat până pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut continuu analize, că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat şase diagnostice diferite, şi, când am auzit, m-am rugat la Sfântul Nectarie şi la Maica Domnului ca să scap. După rugăciune m-am întins în pat. Deodată am văzut deasupra mea pe Sfântul Nectarie, cum stătea în icoană. Am rămas surprins. Nu am luat în seamă, crezând că este vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am văzut de treabă.
Pe 7 august m-am mutat la spitalul CFR Constanţa, doctorii spunându-mi că nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sunt de competenţa lor şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni. Am ajuns pe 11 august, într-o miercuri dimineaţa. Îmi era foarte rău. Am aşteptat împreună cu stareţul şi o creştină, care era din Bucureşti. A venit doctoriţa şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi rezultate, foarte rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de fiere şi stomac pentru joi dimineaţa, la ora nouă.
Pe 11 august m-am dus să mă internez. La internare mi-a zis să intru în salonul numărul 220 ca să mă pregătească pentru joi. M-am dus, dar nu mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin joi dimineaţa din nou. Şi am plecat. Pe drum mi-am adus aminte de Sfântul Nectarie, care mă vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus creştinei care se ocupa de mine să mă ducă la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele sfântului. Când am ajuns, m-am rugat şi lângă mine am simţit prezenţa Sfântului Nectarie. Îmi spunea prin gând că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o să plec acasă.
I-am spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a întâmplat şi am plecat acasă, simţindu-mă foarte rău. Când am ajuns acasă, am adormit, urmând ca de dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat creştina să mă trezesc. M-am trezit de dimineaţă şi pe drum, cum mergeam, am realizat că minunea se întâmplase. Nu mă mai durea nimic şi puteam să merg şi mi-a dispărut şi ameţeala şi puroiul din gât, pe care îl scoteam în fiecare dimineaţă, şi i-am spus femeii care se ocupa de mine că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic.
Am ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi mi-a zis să mă duc la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10:30 era programată operaţia. Când mi-a recoltat sânge mi-au ieşit deodată analizele bune. Nu mai aveam nicio boală, eram sănătos deplin. Doctoriţa o ţinea pe-a ei, că este o eroare de calculator şi mi-a repetat iar analizele. La fel, au ieşit bine. Şi m-a întrebat foarte mirată, şi totodată speriată, ce am făcut de mi-au ieşit analizele bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sfântul Nectarie şi că el m-a făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sfântul Nectarie. I-am spus că e Sfântul Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare făcător de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia chirurgicală, că m-am făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat enorm şi eu şi persoana care mă însoţea la drum.
Am mers amândoi şi am dat slavă Sfântului Nectarie că m-a vindecat şi că pot să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac ascultarea la mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.  


Minunile de la Ghimiceşti - Vrancea

În anul 2008, Toma C. din Ghimiceşti, Vrancea, în vârstă de 77 de ani, suferind de diabet, a căpătat o rană la un picior. În scurt timp, rana s-a extins, tratamentul administrat acasă neavând niciun efect benefic, şi piciorul a început să se tumefieze. Aurica, soţia sa, a venit la duhovnic şi, la racla cu sfinte moaşte, a primit îndrumări să se roage împreună cu soţul ei Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni.
Citind cartea cu viaţa sfântului şi săvârşind acatistul cât mai des şi cât mai târziu în noapte, au mers la fiul lor la Botoşani pentru o intervenţie chirurgicală din partea unor medici foarte buni. Dar analizele au dus la concluzia că partea de jos a piciorului trebuie amputată. Vestea a fost de nesuportat pentru bietul om, preferând ca mai bine să moară decât să rămână infirm. Un gând din afara lui l-a făcut să ceară să fie dus acasă sau, dacă tot insistă familia, la spitalul din Focşani. Acolo, acelaşi diagnostic, aceeaşi soluţie...
Între timp, soţia şi copiii l-au convins că merită să jertfească o parte din trupul său pentru a se mai putea bucura unii de alţii atât cât va mai îngădui Dumnezeu. Rugăciunile către Sfântul Nectarie, atât acasă, cât şi la racla cu Sfintele Moaşte din biserica de la Ghimiceşti, erau vii şi cu nădejdea că făcătorul de minuni îl va ajuta să treacă cu bine de operaţie.
Sosise ziua intervenţiei chirurgicale, toată lumea implicată în acest sens era pregătită, mai puţin medicul chirurg. Acela nu a putut să vină în ziua aceea şi a fost înlocuit de altcineva. Pacientul a fost adus în sala de operaţie şi preluat de medicul anestezist. Nefiind cunoscut de noul chirurg, acesta examinează sumar piciorul bolnavului şi constată că, în mod ciudat, zona afectată începe să se încălzească, fapt care a determinat echipa medicală ca, în ultimul moment, să renunţe la operaţie şi să apeleze la tratamentul medicamentos.
În scurt timp, rana s-a vindecat şi nimeni nu s-a îndoit de faptul că noul doctor fără de arginţi, Sfântul Nectarie, săvârşise o mare minune.

***

La biserica din Ghimiceşti, Vrancea, care adăposteşte sfinte moaşte de la douăzeci de sfinţi, este o părticică şi din moaştele Sfântului Nectarie. Aici, vecerniile şi acatistele sunt săvârşite împreună cu copiii de la Corul „Sfântul Nectarie”. Deseori, unele persoane cu o stare duhovnicească aleasă simt revărsări de mireasmă dumnezeiască.
Anul trecut (2009), încercaţi de unele greutăţi, atât noi, cei mari, cât şi copiii de la cor – persecutaţi la şcoală pentru apartenenţa la acest cor – am cerut ajutorul Sfântului Nectarie. Într-o vineri seara, la un acatist, pe când copiii stăteau în genunchi în jurul preotului, cu faţa la Sfântul Altar, o doamnă de mare încredere a simţit nespusă bucurie văzând pentru câteva clipe pe Sfântul Nectarie stând în picioare, în stânga icoanei Maicii Domnului, între iconostase, cu faţa către copii, căutând, parcă, să transmită bunătate şi nădejde. Problemele s-au rezolvat, corul de copii nu s-a destrămat, ci a căpătat mai mulţi membri, din satele vecine.

***
O tânără, Gabriela, din Moviliţa, localitate învecinată cu Ghimiceşti, a fost diagnosticată cu leucemie. Era studentă, râvnitoare în toate cele bune şi boala de care aflase putea să o distrugă nu numai fizic, ci şi psihic... E o taină cum Dumnezeu le dă aleşilor Săi puteri de nebănuit. Pentru că numai harul Domnului şi mijlocirea Maicii Sale şi a sfinţilor pot să-l facă pe om să iasă întreg din focul suferinţei.
Această tânără a mers la medicul de familie, doamna M.T., care, împărtăşindu-i din experienţa sa duhovnicească, a îndrumat-o să ceară ajutorul Sfântului Nectarie. I-a dat acatistul sfântului, i-a vorbit despre minunile cunoscute din cărţi, i-a împărtăşit din bucuria de pelerin la moaştele sfântului, în Eghina, dar şi la părticica din racla de la Ghimiceşti, şi a trecut-o şi în pomelnicul personal, pomenit la fiecare slujbă a acatistului în Biserica de la Ghimiceşti. Iată, medici care se şi roagă pentru pacienţi!
Gabriela a trecut astfel prin inerentele chinuri ale citostaticelor, i-a căzut părul, nu s-a putut hrăni cum trebuie, dar pe toate le-a depăşit cu nădejde în ajutorul Sfântului Nectarie. Acum, după 2 ani, a terminat facultatea, are serviciu în Iaşi, a fost în Italia pentru analize şi veştile sunt minunate, boala fiind în remisie.

***

Toţi ştim cât de mult iubeşte Sfântul Nectarie copiii. Îi iubeşte şi pe cei nenăscuţi şi le ajută pe mamele purtătoare de prunci.
Într-o familie din Moviliţa, urma să se nască un copil peste şase luni. Faptul că mai aveau copii, lipsa unui serviciu, sărăcia şi credinţa nu îndeajuns de lucrătoare i-au determinat pe viitorii părinţi ai pruncului nenăscut să se gândească la avort. Au împrumutat bani, au încercat să ajungă la o clinică, dar n-au reuşit şi au cheltuit banii. S-au mai împrumutat o dată, dar pentru că sarcina era prea înaintată, au fost sfătuiţi să renunţe sau să caute alt doctor, capabil să-şi asume riscul... Au cheltuit şi banii aceştia, în casă, pentru copiii pe care îi creşteau. S-au mai împrumutat o dată, a treia oară, şi au mers la medicul de familie, doamna Mariana T., rugând-o să-i dea gravidei un bilet de trimitere pentru a scăpa de copil. Medicul, cu o viaţă duhovnicească exemplară, i-a spus că pentru aşa ceva nu dă trimitere, nu vrea să aibă părtăşie la un păcat aşa de mare.
Atunci, femeia, plecând, a zis că va căuta ea o soluţie sau alt medic... Îndată, doctoriţa s-a ridicat cu gândul la Sfântul Nectarie: „Sfinte Nectarie, ajut-o!” Apoi, cu voce tare, a strigat după gravidă: „Uite, dacă naşti copilul, ţi-l cresc eu!” Nu se mai gândise la aşa ceva. Este văduvă şi are deja doi copii mari acasă... Dar, parcă altcineva o împinsese să dea grai cuvintelor de mai înainte. Cea însărcinată se opreşte, se întoarce şi zice: „Vorbiţi serios? Îl creşteţi?” „Da” - răspunse doctoriţa şi, în clipa aceea, copilul nenăscut avea în mintea dânsei şi un nume: Nectarie sau Nectaria. Sfântul Nectarie „arbitrase” lupta dintre viaţă şi moarte. Câştigase Viaţa...
Tânăra gravidă s-a dus acasă şi a discutat cu soţul ei. Acesta a căutat de mai multe ori să se convingă de seriozitatea înţelegerii cu viitoarea „mamă adoptivă”, obţinând de fiecare dată răspunsuri certe din partea acesteia.
Doamna doctor, frământată de gândul unei vieţi care începea să se complice foarte mult (văduvie, serviciu solicitant, doi copii mari, cu cheltuieli pe măsură, şi, acum, un copil mic...), dar conştientă că trebuie să salveze un prunc nenăscut, a mers în ziua aceea acasă, dându-le copiilor o veste care nicicând nu-i trecuse cuiva din familie prin minte. Însă, dumnezeiescul har a făcut ca inimile lor să primească totul ca de la Domnul.
Prin luna a şaptea a sarcinii, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Se vede că Sfântul Nectarie nu a vrut ca părinţii să regrete vreodată slăbiciunea lor şi a trezit în ei dorinţa, de altfel firească, de a păstra copilul. Au venit la doamna doctor şi au spus că ei nu mai pot renunţa la copil când se va naşte. Vestea a demobilizat puţin familia doamnei, pregătită serios pentru slujirea maternă, dar îndată s-a stabilit relaţia de năşie, încât copilul urma să fie botezat de dânsa.
La vremea potrivită, s-a născut şi copilul mult „râvnit”, un băieţel sănătos şi frumos, care avea să primească numele de Nectarie-Gabriel. Botezul trebuia să aibă loc în biserica parohială, alta decât cea cu moaştele Sfântului Nectarie, de care este legată familia doamnei doctor. Dar, cu trei zile înainte de botez, preotul de la biserica satului în care locuiesc părinţii copilului îi anunţă că nu va fi în parohie în ziua aceea şi că pot merge la o biserică vecină. Se înţelege că Sfântul Nectarie dorea ca acest copil să fie botezat în lăcaşul cu sfintele sale moaşte, la Ghimiceşti. Şi aşa s-a şi întâmplat. În ziua naşterii sale celei de-a doua (botezul), pruncul Nectarie-Gabriel B. s-a atins şi de sfintele moaşte ale minunatului său ocrotitor - Sfântul Nectarie.
Credem că e uşor de priceput ce a făcut Sfântul Nectarie, cum, printr-o singură conjunctură, a salvat sau a ajutat mai multe suflete:
- copilul nu a mai fost sortit lepădării, ci, născându-se normal, a primit şi haina luminoasă a Sfântului Botez;
- cei doi părinţi au fost feriţi de a purta stigmatul pruncuciderii şi, prin naşterea şi creşterea copilului, au mai multe şanse de mântuire;
- doamna doctor, care, asumându-şi toată greutatea şi responsabilitatea unei mame adoptive, va avea în ceruri răsplata celei ce deja a crescut copilul alteia;
- copiii doamnei (R. şi A.), care, plasându-se departe de invidie, se hotărâseră să împartă tot ce au, inclusiv dragostea maternă, cu un frate neînrudit cu ei - şi pentru aceasta vor primi cerească răsplată.


Fiul meu este vindecat
prin puterea sfinţilor


Iată povestea: În postul Paştelui anului 2007, într-o vineri, am aflat de boala copilului meu, o boală necruţătoare, care la ora actuală bântuie lumea, secerând fără milă bătrâni şi copii, anume - cancer Hodkin gr. III. Doctorii i-au dat trei săptămâni de viaţă după ce i-au făcut biopsia, dar iată că Bunul Dumnezeu nu a vrut acest lucru şi a hotărât altfel, întărindu-mă, înainte de toate, pe mine. În momentul când am auzit diagnosticul, în loc să mă prăbuşesc în disperare, am spus: „Este o încercare de la Bunul Dumnezeu.”
Apoi am luat drumul bisericii cu copilul de mână, ca să particip la taina Sfântului Maslu. Aşa am făcut. Primul Maslu la care am participat împreună a fost la biserica Sfântul Antonie cel Mare, mare făcător de minuni, unde slujba se ţine marţea. Următorul pas, înainte de a începe tratamentul cu citostatice, a fost să mergem la un mare şi dumnezeiesc duhovnic al nostru, al românilor, care încă mai este printre noi şi pentru care trebuie să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu, anume părintele Iustin Pârvu, de la Sfânta Mănăstire Petru Vodă.
Când am ajuns acolo, pentru a putea lua o binecuvântare de la dânsul, l-am întrebat: „Credeţi că băiatul meu se va vindeca?”. Iar dânsul a răspuns: „Numai o minune dumnezeiască îl mai poate vindeca”. Acest cuvânt spus de dânsul mi-a dat cea mai mare speranţă şi am crezut din acea clipă în minuni. Băiatul a început tratamentul, iar eu nu am încetat a mă ruga, a merge la sfinte mănăstiri, a trimite acatiste. În cele din urmă, s-a întâmplat şi minunea de care mi-a spus părintele Iustin Pârvu, şi anume: am ajuns cu totul întâmplător şi fără nici un ban la Eghina, în Grecia, la Sfântul Nectarie, chiar de ziua lui, datorită unei prietene care ştia de boala fiului meu. L-am rugat pe Sfântul Nectarie, cu lacrimi fierbinţi, să mă ierte dacă am greşit, dar să-l vindece pe fiul meu. Iar rugăciunea mi-a fost ascultată.
Acum, după 18 luni, când fiul meu a făcut o nouă analiză pe un computer tomograf, boala nu mai există! Şi oare nu este aceasta o minune? Ba este, şi din cauza asta doresc să spun lumii întregi: „Rugaţi-vă, oameni buni, rugaţi-vă şi iarăşi rugaţi vă sfinţilor, ei vă aud şi vă îndeplinesc cererile.” Drept dovadă, fiul meu este vindecat prin puterea sfinţilor lui Dumnezeu şi a sfinţilor pe care încă îi mai avem printre noi. Doamne, slavă Ţie şi tuturor sfinţilor Tăi din cer şi de pe pământ!

Salvarea lui Nectarie
de către Sfântul Nectarie


Era o imagine de coşmar. Băieţelul meu de cinci ani, slăbuţ, firav, străveziu şi, în plus, şi cu sindrom Down nu mai respira. Nemernica de mine, mama lui, îi dădusem o măslină, ce e drept, destul de mare, cu convingerea că nu se va îneca cu sâmburele ei, bazându-mă, de altfel, pe faptul că ani de zile mâncase măsline şi nu se întâmplase nimic. Dar acum totul avea să ia proporţii de nebănuit. Putea să moară din cauza propriei sale mame? Simţeam că îmi pierd minţile. Nu-mi venea să cred. Devenea tot mai palid şi respira din ce în ce mai greu. Până în momentul când…
Dar să reiau firul evenimentelor…
Mă căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără şi nemaiavând răbdare cu viaţa mea, cu sufletul meu şi nici cu trupul meu, şi eu şi soţul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă un copilaş. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească dorinţa mai repede decât ne aşteptam. La treizeci şi cinci de ani aveam să rămân gravidă şi această minune avea să se întâmple nu o dată, ci de cinci ori şi astfel aveam să nasc cinci copii în şase ani şi jumătate, situaţie care avea să uimească lumea medicală şi nu numai.
Nu născusem nici gemeni, nici tânără şi nici uşor, fiecare naştere, de altfel, situându-mă undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Cele cinci minuni aveau să poarte şi câte un nume: Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina. Copii superbi, sănătoşi şi inocenţi. Ne simţeam copleşiţi de atâta fericire, fericire care avea să fie umbrită de naşterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naştere că avea un orificiu în inimă, de şase milimetri (D.S.A.) şi sindrom Down.
Începusem şi eu şi soţul meu să intrăm pe un tărâm al suferinţei, nebănuit până atunci, suferinţă pe care privind-o acum, oarecum cu detaşare, ni se părea copleşitoare.
Cert este că şi eu şi soţul meu sufeream şi plângeam ca nişte proşti, fără să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaş, ce experienţă a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere şi, mai ales, ce lecţie de viaţă avea să ne dea.
Atunci aveam să-l cunoaştem cu toţii pe sfântul care avea să ne influenţeze toată viaţa. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă în viaţa noastră naşa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilaşi superbi şi mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viaţa de zi cu zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.
După botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: „Bucură-te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Iar când îi rosteam numele sfântului, băieţelul meu zâmbea cu toată faţa; se lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât doctorii nu-i mai dădeau şanse de scăpare şi eu şi soţul meu invocam tot timpul faptul că eram obosiţi, că nu aveam timp suficient să-i citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori: „Bucură-te, Părinte Nectarie, şi ai milă de băieţelul meu”.
Minunea n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis şi Nectarie a fost salvat de către Sfânt. Naşa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi copilaşi, Maria şi Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale cărui rugăciuni practic am fost toţi salvaţi şi, nu în ultimul rând, însuşi Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.
O altă minune a sfântului e că am născut două fetiţe superbe după Nectarie, ceea ce era puţin probabil după spusele doctorilor. După cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii la rugăciune şi Sfântul Nectarie era chemat tot mai des şi tot cu mai multă dragoste. Ce vreau să menţionez e faptul că legătura noastră cu Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp şi că noi nu i-am dăruit nimic. Sfântul ne-a dat ceva de nepreţuit: dragostea lui.
Acum un an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început sporadic, nişte dureri în sân. După investigaţii îndelungi, diagnosticul a picat brusc, copleşitor: cancer de sân, stadiul III B. Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie. Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toţi cei cinci copilaşi îl strigau cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băieţelul cu sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: „Neta, Neta ajută!”
Şanse prea mari de viaţă nu prea mi s-au dat. Dar la un an şi jumătate de la operaţie faptul că trăiesc o consider o mare minune în viaţa mea şi n-am să încetez niciodată să mulţumesc Mântuitorului, Măicuţei Domnului şi, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea ori s-a milostivit de toţi cei cinci copilaşi ai mei şi a mai lăsat-o pe mămica lângă ei.
Dar să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.
În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soţul meu a trecut la toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.
Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe practic la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!” Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.
După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.
După umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu noi, cu copilaşul meu şi, implicit, cu noi toţi. Niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la patru luni şi acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoşi, după ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an şi jumătate după ce m-au operat de cancer la sân. Nu ştiu dacă voi mai apuca încă un an de viaţă lângă copilaşii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor, dacă mai apuc un an de viaţă sau nu, cert este că Îi mulţumesc din suflet lui Dumnezeu că a rânduit în aşa fel încât să am această posibilitate să îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru toate minunile pe care ni le-a dăruit.
Anul trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viaţă, să fiu lângă cei mici pentru a-i îngriji şi iubi aşa cum numai o mamă o poate face. Acum a trecut un an şi practic îmi e ruşine să mai cer încă unul. Dar sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înţeleagă neputinţa şi laşitatea şi să se mai milostivească încă o dată, pentru copilaşii mei.
Te iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns preţuirea şi recunoştinţa noastră. Ai milă în continuare de noi!

El e protectorul tău...”


Doamne, ajută! Auzisem de Sfântul Nectarie de la o prietenă de-a mea, învăţătoare, dar fără să fiu curioasă să citesc viaţa si minunile sale. Nu mă gândeam că într-o zi voi putea eu însămi să-l mărturisesc.
Aş vrea să menţionez două întâmplări premergătoare minunii săvârşite de Dumnezeu şi sfinţii lui. Anul acesta soţul meu avea de făcut o inspecţie de grad şi, în zona respectivă, era localizată Mănăstirea Berinţa. Am insistat să ne ducă şi, împreună cu fetele mele – Elisa şi Anastasia – şi o doamnă de la bisericuţa la care mergem, am urcat dealul spre mănăstire. Era frig, zăpadă, aşa că ne-am dus în biserică. Văzându-ne, o maică a insistat să mergem la casa monahală, gândindu-se probabil la fete. Noi am rămas şi am citit acatiste, am cântat cântări bisericeşti, iar apoi am răspuns invitaţiei. La un moment dat, Elisa a venit la mine cu o icoană. Mirată, am întrebat-o de unde o are. Mi-a zis, arătând spre un bărbat, că i-a dăruit-o. Era un frate ce ajuta pe la sfânta mănăstire. Discuţia a decurs astfel, din ce-şi mai aminteşte fata:
Când te-ai născut?
Pe 9 noiembrie.
De Sfântul Nectarie. El e protectorul tău, să-ţi aduc o icoană să-l vezi. Ţi-o dăruiesc.
Fetiţa a venit la mine încântată. M-am bucurat şi eu şi m-am simţit ruşinată că n-am fost curioasă să aflu ce sfinţi s-au născut pe 9 noiembrie. Aş face o paranteză. La naşterea fetiţei, care a fost foarte grea, doctorul m-a abandonat spunându-mi că mor alături de pruncul ce-l voi naşte. În acel moment m-am rugat şi Maicii Domnului, gândindu-mă că mor. Doctorul a plecat, am rămas cu moaşele şi, dintr-odată, am văzut o femeie cu un acoperământ mov-albastru care era deasupra mea, învăluindu-mă. După un timp, parcă m-am trezit auzind: Este fetiţă. Atunci am realizat că a fost o minune. L-am întrebat pe doctor ce s-a întâmplat cu mine, mi-am pierdut cunoştinţa... Am văzut că nu reacţionează şi mi-am zis că este o minune. M-a ajutat Maica Domnului, văzând în ce situaţie eram.
Am mai povestit şi altora minunea, dar cred că... ei considerau că fabulez. Revenind, sigur Maica Domnului a vrut ca Elisa să-şi cunoască şi sfântul protector, pe Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Berinţa. A doua întâmplare a făcut să ajungem chiar la moaştele sale. Auzisem de la un monah că merge la Mănăstirea Ruoaia, Lăpuşu Românesc, şi mă gândeam că eu n-am fost pe acolo. Aşa că i-am spus soţului că aş vrea să facem un pelerinaj. Într-o duminică, soţul şi-a manifestat disponibilitatea de a mă duce la această mănăstire, dar era cam ora nouă şi am zis că după Liturghie, căci e de mers cam două ore din Baia Mare şi nu e bine să circulăm în timpul Sfintei Liturghii. După terminarea slujbei la biserică am spus şi credincioasei care m-a însoţit la Mănăstirea Berinţa şi, după puţină vreme, am plecat. Pe drum, soţul meu a zărit maşina episcopului şi s-a gândit că vine de la Mănăstirea Rohia. Ajunşi pe drumul spre mănăstire, doamna a simţit ceva deosebit. Eu i-am zis că normal... e o mănăstire. Doamna îmi mărturisea că totuşi e ceva mai mult, e o sărbătoare. După ce am ajuns, am vorbit cu o maică, care ne-a spus că a fost acolo Preasfinţitul, fiind hramul mănăstirii. Am mers la închinat şi... la moaştele Sfântului Nectarie. Eram bucuroasă că fetiţa mea poate să se închine la protectorul ei.
Ei, şi acum vine minunea cea mai mare, vindecarea mea. Prin luna iunie-iulie (nu mai ştiu exact, fiindcă nu credeam că o să am ocazia să mărturisesc acest lucru), am simţit o sensibilitate sub braţ. La o palpare mai atentă am simţit chiar o durere, părerea mea era că e un nodul, fapt confirmat ulterior de medicul de familie. Acesta mi-a făcut un bilet de trimitere către un medic, fără însă să-mi spună specializarea acestuia. Aveam să aflu, după o zi, spre disperarea mea, vorbind cu o doamnă bolnavă de cancer, că doctorul la care mă trimisese era oncolog. Am mers la bisericuţa Sfântul Iosif Mărturisitorul, la Taina Sfântului Maslu şi pe drumul spre casă mi-am spus: Dumnezeu m-a creat, El poate să mă vindece. M-am hotărât să merg la mănăstiri înainte şi în special la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Ruoaia, şi apoi pe la medici.
Ziua următoare, într-o sâmbătă am plecat împreună cu familia mea. M-am închinat, am zis rugăciuni cu cuvintele mele simple, atât la moaştele sfântului cât şi la ceilalţi sfinţi ale căror moaşte se mai aflau aici. Apoi am plecat spre Mănăstirea Rohiiţa, unde am participat la miezonoptică şi la rugăciuni de dezlegare. Un părinte mi-a dat o sticluţă cu ulei de la mai multe sfinte masluri, cu care să mă ung în zona nodulului. Am dormit acolo, palpându-mă tot timpul, tristă mai ales că pe Anastasia o mai alăptam şi mă gândeam ce ar însemna pentru ea să nu mai aibă mamă. Cancerul era deasupra mea... nu puteam scăpa de acest gând. A doua zi, în timpul Liturghiei, cum invocam eu ajutorul Sfintei Treimi la icoana căreia m-am dus la începutul Liturghiei, împinsă parcă de cineva de la spate, am simţit o tăietură puternică, dezechilibrându-mă puţin. Mă temusem să nu fie de la inimă, din cauza supărării. După câteva secunde iarăşi mă atinsesem de acel loc şi... nodulul dispăruse. A fost o operaţie pe viu. Îmi venea să strig în gura mare. La predică, Părintele făcea pomenire de vindecarea slugii sutaşului şi mă gândisem, ce coincidenţă... Dumnezeu a făcut o mare minune cu mine.

Nu aş vrea să neglijez şi ajutorul celorlalţi sfinţi, al căror aport a fost semnificativ şi ale căror icoane le am în colţişorul de rugăciune; de asemenea, ajutorul monahilor adormiţi sau în viaţă, al căror nume l-am invocat. De atunci, aceşti sfinţi, monahi, sunt prietenii mei de nădejde. În semn de mulţumire am mers din nou la vreo două săptămâni pe acelaşi itinerar. În pelerinajul făcut acum, la început de august, prin Moldova am simţit, de asemenea, ajutorul sfinţilor în întâmplări deosebite, ceea ce m-a făcut să nu mă îndoiesc de grabnica apropiere de sufletul nostru. Nu m-am mai dus la medici, am fost scutită de investigaţii costisitoare, de stresul aferent şi de deznădejde. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!

Botezul unui catolic în
Biserica lui Hristos1


Mă numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă, dacă aş putea zice aşa, mama ortodoxă nepracticantă şi tatăl romano-catolic. Am fost botezat la romano-catolici, la fel şi fratele meu mai mic cu un an, iar până la vreo treisprezece-paisprezece ani am frecventat biserica în zilele de duminică, mai mult la insistenţele bunicilor dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace şi abia aşteptând să auzim cuvintele: „Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace”.
Anii au trecut, cu tatăl divorţat de mama ţineam legătura destul de puţin, anturajul, prietenii şi libertatea sosită odată cu revoluţia m-au făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ţine cont de nimic din cele învăţate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul de obiceiuri urâte şi patimi. Fan declarat science-fiction, devoram cărţi şi filme, aşa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea, ascultam şi muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”… Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru şi orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorinţă nestăpânită de a-i conduce pe alţii, laş şi superficial.
Cu toate „calităţile” astea, am cunoscut o fată foarte frumoasă şi inteligentă, cu şapte ani mai mică decât mine, eu având douăzeci şi şase, de care m-am îndrăgostit şi cu care m-am însurat după trei ani. Fiind creştină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă facă să merg măcar duminica dimineaţa, cum zicea ea, „aşa, ca într-o plimbare”, la biserică, dar se lovea de refuzul meu permanent sau, de cele mai multe ori, nici pe ea nu o lăsam să meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli şi învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie catolică, mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă şi înălţătoare a orgii şi a corului, cu slujba scurtă şi la obiect, ziceam eu, sau cu simplitatea decorului ce ne înconjura. În viaţa de toate zilele consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu, apartament, maşină, le-am făcut prin forţe proprii sau cel mult ajutat, într-o mică măsură, de mama sau de mama soacră.
Soţia a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu ştim din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu acelaşi om, ba încă căutam să-mi înşel nevasta, petreceam nopţile în faţa calculatorului şi eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e şi ruşine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băieţel frumos şi luminos, dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru şi fără vedere.
Din momentul acela lumea mea s-a prăbuşit. Mândria mea era grav lovită, consideram că e o ruşine să nu poţi face un copil normal, trăiam ca într-un coşmar, veneam acasă de la serviciu şi mă închideam în cameră, ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc, dar în schimb ameţindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să ştiu de nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându ne despre copil că e posibil să fie mai grav decât atât. Ajunsesem într-un aşa hal de deznădejde încât voiam să mi părăsesc casa, soţia şi copilul. Soţia a suferit enorm şi ea, dar a fost extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după naşterea copilului, tatăl ei, la care ţinea enorm, a murit subit, neavând timp să-şi vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din localitate.
Cotitura a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la ţară cu toată familia, întorcându-mă în oraş, m-am îndreptat spre catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârşise, mai era o măicuţă care se pregătea să închidă uşile. Am luat loc pe o bancă şi am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voieşti Tu de acum aşa voi face.” Nu ştiu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conştient că toate cele făcute prin voia mea le făcusem greşit. Din ziua aceea am început să frecventez duminica slujbele ţinute în catedrala catolică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc.
Dar nu eram pe deplin mulţumit, nu mă simţeam împlinit, ceva lipsea. Mă spovedeam, dar de ruşine ascundeam multe păcate făcute, eram, ca întotdeauna, superficial şi laş, iar împărtăşania primită acolo o simţeam ca pe ceva obişnuit, o rutină şi o încheiere a liturghiei. Nu mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet şi disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele, ajunsesem să cred că o sectă numită Noul Ierusalim, de pe lângă Târgovişte, m-ar putea ajuta, săvârşind o minune pentru mine. Credeam cu disperare într-o minune, aşa că, într-o sâmbătă dimineaţa, m-am suit în maşină, lăsând acasă o soţie tot mai singură în faţa necazurilor şi convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată, zicând că nu voi fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt nişte ciudaţi care păcălesc oamenii şi mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o poartă închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunţat şi m-am îndreptat către mănăstire, unde am aprins lumânări şi am lăsat un acatist, fiind învăţat cum să procedez de maicile aflate în biserică.
Dar nu m-am lecuit de căutat minuni şi, convins de colegele mele de serviciu, mi am îndreptat speranţa către un domn vindecător numit în alint „Mitruţ”. Ele frecventau conferinţele şi şedinţele ţinute de el, vorbeau numai de transe, entităţi, lumini purpurii şi tot felul de „Eliberări de păcate” şi „Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de acord cu asta, dar am zis că merită să încerc şi, într-o duminică dimineaţa, am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun, se adunau din toată ţara practicanţi sau pretendenţi, iarăşi lăsând în urmă aceeaşi nevastă supărată şi singură cu copilul. Când am ajuns, am găsit cam treizeci de oameni liniştiţi, care stăteau în cerc şi cântau. Am înţeles că îl comemorau pe Sfântul Ştefan Cel Mare. Din când în când veneau la microfon şi citeau mesaje scrise în grabă pe foi, primite de la entităţi superioare despre noua energie care va veni să mântuiască lumea şi despre planurile aflate în plină desfăşurare a entităţilor cu nume ciudate, de a schimba lumea cu ajutorul lor şi a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu m-am bucurat de liniştea locului, de cântecele la chitară auzite, întrerupte la un moment dat de „Mitruţ”, care, cu voce bubuitoare şi voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui… Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ştefan Cel Mare, care avea un mesaj pentru noi, în linii mari acelaşi ca şi de la celelalte „entităţi superioare”. Eram pătruns de cele văzute şi auzite, chiar credeam că a vorbit Ştefan Cel Mare, mi se părea absolut firesc şi normal. După amiază urma să apar în faţa lui şi să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, aşa că, sfătuit de colege, am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele mele de care îmi părea rău cel mai mult şi cum aş vrea să fiu ajutat.
Până la ora când trebuia să apar în faţa lui am coborât în oraşul Suceava şi am intrat în biserica unde se află moaştele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla sfântului, am îngenuncheat şi am sărutat-o, iar în acel moment nu pot descrie starea de binefacere, de linişte şi totodată de tristeţe care m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe faţă şiroaie, cu greu m-am desprins şi m-am ridicat, am îmbrăţişat-o pe colega de serviciu aflată lângă mine, dornic să mă sprijin şi totodată să-i transmit starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată, dar şi bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec eu, care habar nu aveam să mă rog. După amiază am apărut în faţa domnului „Mitruţ”, care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe creştetul capului, repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare şi altceva la care nu am fost atent pentru că, fără să fiu atent la el, mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă şi ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau o sută de lei pentru Eliberare, nu aveam bani aşa mulţi la mine, nici nu ştiam că trebuie să plăteşti să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea, specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc, dar că e bine s-o fac totuşi. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam şi continuând să trăiesc ca un mort viu.
Într-o zi mohorâtă şi ploioasă de joi, am mers la profesorul universitar doctor recomandat, în care ne pusesem mari speranţe în ceea ce priveşte copilul, dar nu a făcut decât să ne spună că nu are ce să-i facă, ba încă ne-a trimis să facem investigaţii suplimentare amănunţite, pentru că bănuia că problema era mult, mult mai gravă. Nu ştiu cum am ajuns acasă, am condus maşina în transă, iar odată ajuns acasă am început să plâng, într-o stare vecină cu nebunia. Stăteam amândoi jos în genunchi pe covor, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, faţă în faţă, copilul dormea în camera alăturată, iar eu îi spuneam soţiei că plec şi nu mă mai întorc, şi că o să le trimit bani, că o să le port de grijă, că eu nu mai pot îndura mai mult. Din toate aceste vorbe fără rost, am fost oprit de palma nevestei, care nu mai ştia săraca cum să reacţioneze.
Am lăsat-o în casă şi am început să bântui străzile fără ţintă prin Iaşi. Paşii m-au purtat în cartierul vecin, la biserica pe care o admiram demult pentru frumuseţea ei arhitectonică şi care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie. Am intrat şi am fost fermecat de liniştea şi pacea din interior. M-am apropiat de moaştele sfântului, nu ştiam despre el nimic şi m-am închinat cum ştiam, am luat loc pe un scaun acolo şi am lăsat liniştea locului să-mi pătrundă în suflet.
Era acolo un părinte bătrân care citea aşezat pe scaun, m-am apropiat de el şi, timid, am intrat în vorbă cu el, întrebând despre viaţa Sfântului Nectarie, despre faptul că dacă sunt catolic mă pot sau nu ruga lui. Şi povestindu-i în linii mari necazul meu, plin de bunătate, m-a liniştit, mi-a zis să citesc o cărţulie cu viaţa sfântului şi că totul o să fie bine. Am fost impresionat de faptul că printre altele, fără să scoată în evidenţă faptul, mi-a zis despre el însuşi că, citez, „am fost bolnav de cancer”. Adică cum putea un om să vorbească despre cancer ca despre o gripă? Auzi, „am fost bolnav de cancer”… Adică finalitatea cancerului nu e moartea? Pe moment nu am dat atenţie, dar gândurile astea m-au frământat după aceea mult timp…
La câteva zile, la serviciu, o colegă mi-a dat o cărţulie mică, roşie. Era Acatistul Sfântului Nectarie. Nu i-l cerusem, dar ştiind necazul meu a zis că mă va ajuta foarte mult, mai ales dacă îl voi citi în fiecare zi, timp de patruzeci de zile. Am început să-l citesc, la început ca pe ceva mecanic, obligatoriu, ca pe un medicament pe care trebuie să îl iei zilnic, fie că-ţi place sau nu, trebuie să te supui regimului. Treptat, am început să fiu intrigat de cele citite, voiam să cunosc mai multe despre viaţa sfântului şi, în acelaşi timp, descoperisem că acatistul citit în liniştea bisericii devenea o rugăciune şi chiar o comunicare cu Sfântul Nectarie, iar de la pangarul bisericii am făcut rost de cartea cu viaţa şi minunile lui. Citeam şi nu mai puteam de bucurie, pentru că descoperisem că minunile nu s-au întâmplat numai în veacurile trecute, ci chiar şi în secolul nostru mai sunt sfinţi, era chiar bizar să văd fotografia Sfântului Nectarie în carte, om ca toţi oamenii, eu care eram obişnuit să văd sfinţi pictaţi numai în icoane.
Veneam în timpul zilei în biserică, când erau foarte puţini oameni, şi luam câte o carte din raft. Mă ascundeam după câte o coloană şi citeam până uitam de mine. Aşa am descoperit comoara care se ascundea în cărţile pangarului, comoara Ortodoxiei, scrieri care îmi mergeau la suflet, care mă învăţau, care mă făceau să mă privesc introspectiv, să mă analizez. Cărţile respective îmi deşteptau tot felul de trăiri, de la lacrimi până la râs, efectiv vibram la cele citite. Este dificil de descris în cuvinte emoţiile trăite.
Am început să-mi doresc tare mult să mă spovedesc, dar nu aşa superficial şi mincinos, ci să-mi mărturisesc toate păcatele din copilărie şi până atunci, să spun tot şi să încerc să mă schimb. Tot apăreau amânări şi tot felul de lucruri de făcut, dar chestia cu spoveditul nu-mi ieşea din cap. În fiecare zi mă gândeam numai la asta, zi de zi îmi răsuna în cap: „Spovedeşte-te! Spovedeşte-te!” Până când, într-o zi, am listat la serviciu la imprimantă un îndreptar de spovedanie, găsit pe un site ortodox, şi am mers în apropierea locului unde muncesc, în curtea unei biserici, am luat loc pe o bancă, m-am rugat şi am început să scriu, să scriu, umplând foi întregi de hârtie…
Tot aceeaşi colegă de serviciu m-a îndrumat către Sfânta Mănăstire Sihăstria, la părintele Ciprian, la care am ajuns prin marea milă a Domnului într-o zi de sâmbătă, 19 iulie. Am avut temeri mari şi emoţii cât am aşteptat să intru, dar când am intrat şi l-am cunoscut parcă tot zbuciumul sufletesc şi emoţiile au pierit ca prin farmec. I-am povestit în linii mari cine sunt şi ce necazuri am, m-a ascultat plin de bunătate, apoi m-a spovedit, eu fiind plin de ruşine pentru cele citite… La sfârşit, mi-a zis printre altele că trebuie să mă botez, mi-a dat canon pentru vindecarea mea sufletească şi a zis să-l sun ori de câte ori am nevoie de sfat şi binecuvântare, iar în ceea ce priveşte botezul, doar să am răbdare. Am ieşit de la el parcă zburând, uşurat şi cu mare bucurie în suflet, mama soacră şi soţia m-au întâmpinat bucuroase în curtea mănăstirii, m-au sărutat şi felicitat, fericite nevoie mare pentru mine… Ce zi binecuvântată a fost!!! De atunci îl tot sunam pe părinte şi nu uitam să-l întreb când mă botează, dar mă amâna tot timpul! El mă amâna şi eu aşteptam câteva zile, şi apoi iar îl sunam, auzind: „Răbdare, răbdare!”
Dar, în sfârşit, am primit vestea cea bună: să mă pregătesc, să învăţ Crezul, să am toate cele de trebuinţă pentru că vineri, 22 august, mă aşteaptă la mănăstire, unde am fost botezat după tot tipicul Ortodox. Apoi, la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Mitropolie, în Iaşi, am primit scumpul Sânge şi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos!!! Nu voi înceta să-I mulţumesc Domnului pentru mila Sa şi pentru iubirea Sa de oameni, pentru că eu, păcătosul, m-am învrednicit de o taină aşa mare! M-am născut din nou pe 22 august, voi ţine minte acest lucru toată viaţa mea netrebnică.
În linii mari, cam aceste lucruri am avut de povestit, altceva ce să mai zic, doar că acum lupt: cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic, dar nădăjduiesc în Domnul, Îi simt ajutorul şi nu încetez să mă minunez de dragostea Lui pentru noi, însă chiar am „gustat şi am văzut cât de bun este Domnul...”

P.S.: Dacă mă întrebaţi despre băieţelul meu, vă pot spune că este bine şi că multe s-au rezolvat în anul scurs. La noi la serviciu a fost angajată cam odată cu naşterea copilului meu o doamnă de origine germană, care are o soră în Germania, chiar în oraşul Wiesbaden, unde, întâmplător, este o clinică oftalmologică foarte mare şi prestigioasă, şi unde ea s-a oferit, auzind de problema micuţului, să ne facă rost de programare. În decembrie anul trecut a mers ea cu soţia şi cu micuţul la consult în Wiesbaden, unde le-au zis că fiul nostru se dezvoltă normal, nu are alte afecţiuni, cu ochişorul stâng cel puţin deocamdată nu va vedea, dar că trebuie pusă o proteză oculară pentru dezvoltarea armonioasă a feţei, aşa că am fost îndrumaţi în Stuttgart, la un alt institut. Am avut mare noroc cu colega mea care vorbeşte nemţeşte, ea a mers în Germania cu soţia mea şi cu copilul, ea ne-a ajutat foarte mult, Domnul să o miluiască!
În primăvara anului curent, 2009, înainte de Sfintele Paşti, am mers în Stuttgart la Institutul Jorg-Muller-Welt, unde fiului meu i s-a implantat proteza oculară, copilul obişnuindu-se repede cu ea. Privindu-l, nici nu-ţi dai seama că are ceva la ochişor! Vreau să spun că deplasarea împreună cu anestezia şi proteza au fost destul de costisitoare, dar ne-am împrumutat şi am făcut rost de bani…
În paralel, am făcut şi dosar de finanţare a tratamentului în străinătate prin Ministerul Sănătăţii, ajutaţi de naşul meu de botez, de altfel o persoană cu relaţii în domeniul medical. Dar cei de la Direcţia Sanitară ne-au avertizat că timpul este foarte scurt până la vizita de la Stuttgart şi că e posibil să nu se aprobe finanţarea la timp… Aşa a şi fost, noroc că am avut bani împrumutaţi! La întoarcerea din străinătate, după o perioadă de timp, deşi ne luasem gândul de la banii statului, am fost sunaţi de la Direcţia Sanitară şi ni s-a comunicat că vom primi totuşi banii de la minister, chiar dacă retroactiv! Mare minune şi mult ajutor de la Dumnezeu am primit cu banii ăştia, căci aveam mari datorii! De altfel, ajutor de la Sfântul Nectarie, de la Maica Domnului şi de la Dumnezeu am primit de nenumărate ori pe tot parcursul călătoriilor, atât în străinătate cât şi în viaţa de acasă, cu toate că nu meritam… Acum, când scriu aceste rânduri, aşteptăm al doilea copil, tot băieţel, şi mă rog Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul şi Maicii Domnului să fie sănătos! Doamne ajută!


Eu știu cine sunteţi, părinte.
Sunteţi Sfântul Nectarie!1


Spre dimineaţa unei nopţi de toamnă am avut un vis. Mă frământau unele probleme și căzusem în deznădejde. Din senin, un moșneguţ, îmbrăcat în haine preoţești, negre, pășește în camera mea, zâmbind și emanând o bunătate nespusă. I-am recunoscut chipul dintr-o fotografie dragă mie. Am început să plâng. „Fugi de la mine, nu sunt eu vrednic să văd sfinţii lui Dumnezeu”, i-am spus. A zâmbit. S-a apropiat și m-a întrebat: „Ia spune, ce te apasă?”.
Am prins curaj. I-am spus tot ce aveam pe suflet și, în genunchi, i-am îmbrăţișat picioarele, plângând. A urmat un dialog pe care îl voi păstra pentru mine. A apărut și bunica mea, care i-a strigat: „Eu știu cine sunteţi, părinte. Sunteţi Sfântul Nectarie”. „Da, eu sunt”, a răspuns zâmbind. L-am rugat să mă mai lase să-l îmbrăţișez. Plângeam. M-am trezit plângând. Ce bucurie am trăit atunci.
M-am temut să nu fie un vis de la diavol, de aceea i-am povestit unui stareţ de mănăstire. „Măi, măi, câte mai face Sfântul Nectarie”, a spus cu lacrimi în ochi. De atunci am știut că trebuie să ajung în Grecia, la el acasă. Nu știu cum m-am trezit pe feribotul de Eghina, „Aghios Nektarios”.
Am pășit în curtea mănăstirii seara, exact la începutul privegherii dinaintea hramului. Ce atmosferă tainică, păream a fi pe altă lume. Inima părea că-mi sparge pieptul. Sfintele moaște, sfântul mormânt, chilia „bunicuţului”, mănăstirea cu florile atât de dragi lui, toate care mai înainte doar visam să le văd. Eram ca un copil într-un magazin cu dulciuri. Și ce „dulciuri” am găsit la mănăstirea sfântului... Ne-am întors a doua zi la Sfânta Liturghie. Catedrala plină. Mulţi arhierei. Păreau desprinși din icoane. M-am ascuns într-un colţ și am simţit nevoia să plâng. Nu puteam îndura atâta bucurie.
„–Sfântul meu, ajută-mi! Ascultă-mi rugăminţile!”

M-am rugat și pentru o cunoștinţă care tocmai rămăsese fără serviciu și care avea o situaţie extrem de dificilă. La un moment dat, o voce lăuntrică mi-a spus scurt: „Va avea serviciu înainte să ajungi tu în ţară”. Am uitat repede, am pus totul pe seama dorinţei de miracol, care nu dă pace oamenilor mândri. Am părăsit Eghina a doua zi. O parte din suflet a rămas acolo. Până mă voi reîntoarce. Seara, la o tavernă, serveam cina. Am primit un sms. „Nu-mi vine să cred. M-am angajat. M-au sunat niște foști prieteni de care nu mai știam nimic de multă vreme. E un miracol”. Mi-au dat lacrimile instantaneu. „Măi, măi, câte mai face Sfântul Nectarie

O boală destul de greu de tratat în ţară
şi căreia nu-i supravieţuiesc foarte mulţi copii


Doamne, ajută!
Suntem Cosmin şi Claudia Chiorean din Cluj. Avem o fetiţă de aproape doi ani, Casiana. În urmă cu unsprezece luni am rămas însărcinată cu un băieţel. La douăzeci şi două de săptămâni ni s-a spus că băieţelul se va naşte (cu o probabilitate de 95%) bolnav de atrezie de esofag (lipsa esofagului). O boală destul de greu de tratat în ţară şi căreia nu-i supravieţuiesc foarte mulţi copii fără o recuperare adecvată. La noi nu existau condiţiile recuperatorii.
Am început să ne interesăm peste tot despre boală, despre modul şi locul tratării etc. Semnele acestei boli în timpul sarcinii sunt: lichid mult şi stomac puţin sau deloc vizibil. La douăzeci şi două de săptămâni cam aşa arăta sarcina noastră. Am primit de la o prietenă, care fusese în Eghina, o sticluţă cu mir de la Sfântul Nectarie. Am început să mă miruiesc pe burtică. Am spus mai multor prieteni să se roage pentru copilaşul nostru. Noi l-am dat în grija Maicii Domnului şi a Sfântului Nectarie.
La puţin timp, adică două luni, lichidul s-a normalizat, la fel şi stomacul lui. Am născut pe 8 iunie 2010 un băieţel sănătos, de trei kilograme şi şase sute de grame şi de cincizeci şi şapte de centimetri: Ciprian, după numele Sfântului Ciprian, vrăjitorul care a fost mort duhovniceşte şi a înviat prin credinţă, şi după numele duhovnicului nostru, care a fost convins de la început că va fi un copil sănătos.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie mulţumire.


Sfântul vindecă un copil de astm şi
aduce acasă un adolescent rebel


Am aflat de Sfântul Nectarie din Formula As. Băiatul nostru suferă de astm bronşic încă din copilărie (acum e adolescent). Am încercat diferite metode de tratament şi la medici alopaţi şi la homeopaţi. Avea perioade când îi era mai bine, altele când răcea des şi avea dificultăţi în respiraţie. În primăvara aceasta a făcut o pneumonie urâtă, astfel încât ne-am văzut nevoiţi să îl internăm în spital, doctoriţa nu era mulţumită de felul în care răspunde la tratament, avea două săptămâni de antibiotice, astmul lui se decompensase. Eram disperată.
Atunci mi-am amintit de Acatistul Sfântului Nectarie pe care îl purtam cu mine, dar pe care nu îl citisem niciodată. Am început să îl citesc şi vizibil evoluţia băiatului a fost mai bună, s-a însănătoşit şi nu a mai avut nicio manifestare a astmului de atunci (a trecut un an şi jumătate de la cele întâmplate). În toamnă, ne-au ajutat Dumnezeu şi Sfântul Nectarie şi am ajuns şi în Eghina la moaştele sale. Am simţit o emoţie de nedescris, nu-mi puteam stăpâni lacrimile şi nu mai ştiam cum să îi mulţumesc sfântului pentru binele pe care ni l-a făcut.

 Am mai trecut printr-o încercare din care ne-a salvat tot Sfântul Nectarie. Într-o seară am avut o discuţie aprinsă cu fiul meu, după care a plecat de acasă. Se făcuse târziu, îi tot telefonam şi nu ne răspundea. Eram foarte îngrijoraţi şi nu ştiam ce să facem. Atunci i-am strigat sfântului să ne ajute şi... după vreo douăzeci de apeluri zadarnice băiatul ne-a răspuns la telefon, a venit acasă, ne-am împăcat şi totul a fost bine de atunci. În secunda în care i-am cerut ajutorul sfântului, ne-a şi răspuns la telefon.

Neîntârziat a fost ajutorul
de la Sfântul Nectarie”


Anul trecut, în urma unei operaţii care iniţial nu părea a fi o complicaţie (presupunea extirparea unui lipom – o tumoare benignă situată sub piele. Un lipom este constituit din celule care produc grăsime şi care se acumulează anormal pentru a forma fie ciorchini mici, fie un bulgăre de consistenţă elastică; lipomurii nu prezintă niciun pericol şi nu au caracter de urgenţă; extirparea lor se face doar în caz de jenă fizică sau din motive estetice – diagnostic stabilit în urma unui RMN), soţul meu a fost diagnosticat cu lipomixosarcom. La aflarea diagnosticului stabilit în urma biopsiei, speriaţi fiind, ne-am pus întrebarea „de ce?!”.
Derulând viaţa noastră, ne-am amintit că, înainte de oficierea slujbei religioase a cununiei noastre, cerând dezlegare de păcate părintelui duhovnic, acesta ne-a spus că, după cununie, să ne ducem împreună pentru a ne orândui canon întrucât am trăit, mai mult timp, în concubinaj. Cum după cununia religioasă am rămas nepăsători la invitaţia duhovnicului, iată cât de repede am găsit răspunsul întrebării noastre. Păcătuisem prea mult! (Aşa am gândit atunci!)
Imediat ce ne-am dat seama de greşeala săvârşită în faţa lui Dumnezeu, ne-am dus la părintele duhovnic, ne-am spovedit şi am primit, împreună cu soţul meu, acelaşi canon pe care trebuia să-l îndeplinim pe parcursul a şase luni. În aceeaşi zi în care ne-am spovedit şi am primit canon, povestindu-i părintelui despre diagnosticul soţului meu, l-am întrebat: „Ce pot să fac să-l ajut?!”, iar părintele mi-a răspuns: „Vezi lumea de aici?! Vino să te rogi miercuri sau vineri în şapte săptămâni la rând, aşa cum fac şi ei, să ţii post negru în fiecare dintre aceste zile când vii la rugăciune până la ora 17.00... O să vezi că se va vindeca!” De îndată am încercat să ne îndeplinim canonul dat de părintele duhovnic şi am început cele şapte rugăciuni. În tot acest timp, am început să citim cuvinte duhovniceşti şi ne-am dat seama că Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această încercare pe care ne-a dat-o în scopul mântuirii noastre. Ne-am dat seama că nu suntem singuri, că Dumnezeu, în mare mila Lui, ne dă şi putere şi îndrumare spre a merge pe calea Lui. După alte două rugăciuni, Dumnezeu a rânduit ca o echipă de trei medici specialişti să reanalizeze biopsia efectuată pe tumoră şi să stabilească un alt diagnostic de cancer, care nu era la fel de agresiv ca primul – fibromixosarcom. Am continuat rugăciunile. Trebuie să vă scriu că după operaţie, soţul meu a rămas cu o jenă permanentă, nu foarte dureroasă, dar sesizabilă, localizată în zona operată. Având un asemenea diagnostic, deşi la început nu dorea să facă niciun fel de tratament, Bunul Dumnezeu „i-a pregătit” totul – şi medici extraordinari, şi soluţii de radioterapie care să nu-i pună în pericol zonele adiacente operaţiei. Ne-am rugat şi Sfântului Ierarh Nectarie să mijlocească către Dumnezeu vindecarea soţului meu, am fost la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi am luat ulei sfinţit din candela ce veghează moaştele Sfântului Nectarie. În fiecare seară ung operaţia soţului meu cu acest ulei, în forma Sfintei Cruci, şi mă rog Sfântului şi Bunului Dumnezeu. Înainte cu o zi de cea de-a şaptea rugăciune (ultima) întorcându-se cu maşina dintr-o călătorie, la un moment dat, „cineva” i-a luat durerea cu mâna. Totul dispăruse ca prin minune!!! M-a sunat şi, cuprinşi de o puternică emoţie, i-am mulţumit împreună Bunului Dumnezeu pentru tot! Este greu să spun că este vindecat total, dar susţin cu tărie că Dumnezeu i-a/ne-a dat un răgaz pe care încercăm să-l valorificăm în scopul mântuirii sufletelor noastre. A trecut de atunci un an şi jumătate, fără ca boala să recidiveze. Neîntârziat a fost şi ajutorul de la Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Odată cu apariţia şi creşterea tumorii ce i-a fost extirpată prin operaţie, soţului meu i-a mai apărut una şi în cavitatea bucală. Îngrijoraţi fiind de primul diagnostic, negăsind un medic care să se ocupe de eliminarea ei, această tumoră a rămas numai în grija Sfântului Ierarh Nectarie, fiind unsă, în fiecare seară, cu ulei sfinţit din candela Sfântului. Mă rugam de fiecare dată, având gândul că cer imposibilul, dar nădejdea că Dumnezeu, prin sfinţii Lui, face minuni, să dispară acea tumoare din gura soţului meu. După şase luni în care i-am uns tumora şi am rostit în gând, dar cu mare încredere, această rugăciune, s-a întâmplat minunea! Era în ajunul Sfintei Prăznuiri a Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, 8 noiembrie, când, înainte de a pleca să ne închinăm la moaştele Sfântului Nectarie, mestecând ceva, soţului i se rupe tumora în gură, rămânând atârnată doar într-un firicel. Ne-am speriat foarte tare, şi personal eram hotărâtă ca, în cazul în care soţul meu nu mai vrea/poate să meargă la moaşte, să mă duc singură, fiind obligatoriu pentru mine/noi să mă închin Sfântului Nectarie şi să-i mulţumesc pentru ascultarea rugăciunilor mele. Simţind aceeaşi plăcută „obligaţie”, soţul meu şi-a pregătit câteva pansamente (sângerarea era puternică) şi am plecat împreună la închinarea la sfintele moaşte. Mulţumind Sfântului Ierarh Nectarie, ne-am întors acasă cu gândul ca, în prima zi de luni după acel week-end, să luăm legătura cu un medic care să-i îndepărteze definitiv tumora. Nu mai puteam aştepta. Şi, în timpul nopţii de 8-9 noiembrie, soţul meu simte în gură ceva ca un rest de mâncare; intenţionând să-l mestece şi să-l înghită, îşi dă seama că este ceva „cauciucat” şi-l elimină din gură, punându-l pe noptieră. Îşi continuă somnul din care nu se trezise în totalitate. A doua zi, de dimineaţă, am constatat că nu era vorba de niciun rest de mâncare, ci de tumora pe care o purtase în gură timp de şase luni. Eram uimiţi, bucuroşi, speriaţi. Trebuia să scriu că personal m-am bucurat foarte tare văzând ce îmi arăta soţul meu speriat. I-am şi spus că aceasta este o minune făcută de Sfântul Nectarie. „Ce dovadă mai clară să ne dea?! M-am rugat tot timpul să retragă tumora din locul acela, şi iată că, în chiar noaptea prăznuirii lui, ţi-a scos-o fără intervenţie medicală. Facem biopsia ei, dar sunt sigură că rezultatul va fi bun! Crede-mă, asta simt!” Ducându ne la un medic ORL-ist pentru a-şi da o opinie vis-à-vis de locul din care a căzut tumora, acesta a constatat că în locul respectiv mai rămăsese o bucată foarte mică de tumoră care, însă, a permis efectuarea unei biopsii al cărei rezultat a fost foarte bun (nicio celulă de cancer). La o oră după intervenţia medicului, soţul meu m-a sunat spunându-mi: „Ştii cum arăta locul unde a fost tumora?! Este incredibil! Nu se mai cunoaşte nimic, s-a închis perfect, nici măcar culoarea ei nu este alta. Ai spune că acolo nu a fost nimic niciodată!” Mulţumim Sfântului Ierarh Nectarie pentru ajutor! Am constatat că puterea rugăciunii este imensă, că orice necaz pe care Dumnezeu ţi-l dă, nu este altceva decât o încercare pe care trebuie să o primeşti cu sufletul deschis şi cu credinţa că totul este trimis de Sus spre mântuirea sufletului tău şi trebuie să înveţi să rabzi şi să nădăjduieşti, căci Bunul Dumnezeu, din iubirea Sa, nu ne lasă să fim singuri şi, împreună cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor cărora ne rugăm, putem să ne bucurăm de viaţa aceasta şi mai ales de viaţa veşnică, în Împărăţia lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu în veci!


Sfântul Nectarie schimbă
un diagnostic tragic


În 2004 am suferit un şoc emoţional extrem de puternic. Din cauza durerii sufleteşti mă durea tot corpul şi intuiţia îmi spunea că mă voi îmbolnăvi. (De altfel, atunci când am primit vestea care mi-a produs şocul, mi-a ţâşnit sângele din nas. După trei zile slăbisem trei kilograme şi o perioadă am mâncat numai cât să nu mor, pâine goală.) În aceste cazuri cedează partea cea mai sensibilă a organismului. La mine boala s-a localizat în aparatul genital. Trist, mai ales că-mi doream foarte tare copii. Dar Dumnezeu a îngăduit pentru păcatele mele – multe şi grele, credeţi-mă.
În următorii doi ani am început să am dureri tot mai mari, pe care niciun doctor nu le putea explica. Ba chiar mi-au spus că s-ar putea să fiu însărcinată. Nu eram. Testele ieşeau negative. Până la un moment dat făceam crize de durere în reprize de treizeci de minute, iar mai târziu durerea devenise continuă. Mi-amintesc perfect că într-o zi m-a durut atât de tare, încât am zis că asta-i tot ce pot suporta; peste asta este doar moartea. Familia a tratat destul de indiferent problema, mai ales că eu eram cea care-i duceam pe ei la doctor, niciodată invers. Nu fusese cazul şi, în mintea lor, eram probabil invulnerabilă din moment ce, până atunci, eu fusesem sprijinul tuturor. Am ajuns la camera de gardă a spitalului Sfântul Pantelimon, unde o doctoriţă tânără a declarat în urma ecografiei că nu am nimic, probabil doar o ovulaţie dureroasă...
Peste câteva zile, cumnata mea mi-a recomandat să merg la doctorul ei, cel cu care a adus pe lume doi copii. M-a consultat şi m-a întrebat de când nu am fost la ginecolog, cum am putut sta să ajung în situaţia asta?... Vă imaginaţi ce şoc pe o femeie tânără (aveam treizeci de ani atunci), care doreşte să fie mamă şi al cărei medic consulta chiar în acel moment, cu un etaj mai jos, în acelaşi spital... M-a internat imediat şi au început să mă investigheze, fără să-mi dea niciun detaliu, decât acela că mă vor opera. În tot acest timp, doctorul mă privea cu foarte mare compătimire...
M-a chemat de la salon să mă vadă şi profesorul Ancăr, care a zis faţă de mine „tumoră” şi a vrut să mai zică ceva, dar au văzut că am început să plâng şi m-au trimis la salon. La salon – mă rugam la Sfântul Pantelimon şi citeam Paraclisul Maicii Domnului şi plângeam de spaimă neîncetat. A urmat analiza decisivă – markerul tumoral. Valorile au ieşit de patru ori peste limita maximă admisă! Deci doctorul mi-a explicat că acum nu se mai pune problema, decât să mi salveze viaţa. Eu plângeam însă şi îl rugam să nu-mi extirpe ovarele pentru că vreau să fac copii. Mi-a spus că nu-mi promite nimic, va vedea „când mă desface”. Atunci mi-am dat seama că vrea să-mi facă operaţie clasică şi asta m-a speriat şi mai mult.
Printr-o minune, exact atunci doctorul trebuia să plece în concediu, aşa că m-a trimis acasă şi m-a rechemat peste o lună, fără a-mi da niciun tratament pentru durere. M am externat pe 6 septembrie 2006, într-o stare de spaimă îngrozitoare, slăbită, singură, susţinută doar moral (deşi aş fi avut nevoie şi de sprijin fizic), la telefon, de o prietenă, unul dintre copiii lui Dumnezeu.
Peste două zile această prietenă m-a dus la Mănăstirea Radu Vodă, la racla Sfântului Nectarie, explicându-mi cu zâmbetul pe buze şi multă credinţă că Sfântul schimbă diagnosticul! Plânsul meu neîncetat a atras imediat atenţia călugărilor de la mănăstire, care au înţeles că e vorba de ceva grav şi mi-au recomandat să-mi cumpăr Acatistul Sfântului Nectarie şi să-l citesc zilnic. (Am dat în acea zi şi un acatist de patruzeci de zile – o să vedeţi mai târziu de ce e important de reţinut acest aspect).
Din acel moment, am venit zilnic la sfântul şi citeam acatistul stând lipită de masa cu racla, plângând, recunoscând că sunt speriată de moarte, că aş vrea să trăiesc alături de soţul meu, pe care-l iubeam mult, dar despre care ştiam, simţeam la un nivel încă inconştient cred, că nu m-ar mai iubi dacă nu aş putea să fac copii. Mă rugam la sfântul să îndur orice suferinţă, dar să nu-mi pierd organele, „să am măcar o şansă”...
Am continuat aşa zilnic, fără să mă gândesc la nimic altceva. Familia nu înţelegea ce-i cu criza asta mistică la mine, dar nici nu s-a străduit să afle. Eu nu puteam vorbi, puteam doar plânge. Şi ei sufereau pentru mine, dar nu ştiau amploarea reală a evenimentului şi nu voiam să-i încarc cu durerea mea. Nu voiam mila lor. Îmi trebuia doar mila lui Dumnezeu. În plus, tot văzându-mă la raclă, părintele Sava m-a adoptat sufleteşte, m-a întrebat cum mă cheamă şi a început să se roage pentru mine.
Pe la sfârşitul lunii septembrie, o colegă mai în vârstă, o doamnă minunată, m-a sunat să vadă ce mai fac şi m-a sfătuit să mai văd şi alţi doctori – „aşa se face în cazurile astea”. Iniţial am refuzat ideea, explicându-i că m-au văzut doi doctori foarte importanţi, adevărate somităţi şi că nu mai are rost. M-a rugat foarte tare şi am cedat, mai mult ca să-i fac plăcere. Aşa am ajuns la doctoriţa Sgarbură, de la Spitalul Filantropia, care mi-a spus că nu vede nicio tumoră... Nu mi-a venit să cred. Am mers, printr-o cunoştinţă, şi la Spitalul Militar şi diagnosticul era acelaşi – nu era nicio tumoră, doar un chist hematic, destul de mare şi întreg aparatul genital foarte umflat.
M-am întors la doctoriţa Sgarbură care mi-a administrat imediat antibiotice foarte puternice şi mi-a recomandat să-mi fac din nou markerul tumoral (sau CA 125). Rezultatul a fost impresionant – nici când am luat la facultate nu m-am uitat atât pe hârtia cu rezultatul – 35.1, adică cu numai un punct peste normal, iar pe 4 septembrie, eram în limite normale (9.54 unităţi). Doamna doctor mi-a explicat însă că boala nu este încă eliminată. Pe 17 octombrie m-a operat – laparoscopie diagnostică şi operatorie – şi a descoperit exact ceea ce bănuia – endometrioză, din păcate foarte avansată. De aceea avusesem dureri atât de mari. Endometrioza doare îngrozitor.
Au urmat ani de tratament, de recuperare sufletească prin intermediul Sfântului Maslu, dar ce e important este ajutorul pe care Dumnezeu mi l-a dat atunci prin intermediul Sfântului Nectarie. E important faptul că l-am descoperit pe sfântul ca un grabnic ajutător care, în plus, i-a ajutat şi pe toţi pe care i-am dus şi eu, la rândul meu, la Radu Vodă. Foarte curând după operaţie, într-o zi în care m-am uitat cu atenţie în calen­dar, am descoperit că din momentul în care am fost pentru prima oară la raclă şi până în ziua operaţiei au trecut exact... patruzeci de zile!
Minunat este Dumnezeu, minunat lucrează prin sfinţii lui, minunat lucrează prin oamenii care-L iubesc! Până la urmă toţi cei pomeniţi mai sus nu au fost decât personaje într-un scenariu îngăduit de Dumnezeu, după care se poate turna... filmul convertirii mele.



Îl am mereu în sufletul meu pe
Sfântul Nectarie”


Elena Constantin mă numesc, am treizeci şi trei de ani şi sunt de loc din Caracal. M-am căsătorit şi m-am stabilit cu familia mea în Bucureşti, de zece ani.
Mi-e greu să „vorbesc” pentru că nu am, nu cunosc termenii medicali, dar cred că nu asta este cel mai important, ci faptul care s-a petrecut are mai multă valoare. Pe la vârsta de douăzeci şi cinci de ani mi-a apărut pe cap o umflătură care tot creştea, lucru care mă speria îngrozitor ori de câte ori mă pieptănam (şi asta înseamnă cel puţin o dată pe zi). Făcând un control la un neurolog i-am arătat şi această problemă şi m-a îndrumat către un chirurg sau dermatolog. M-a speriat gândul că ar trebui să se facă o intervenţie chirurgicală – era şi pe cap!!! şi am povestit lucrul acesta soţului meu.
Stăm de zece ani în Bucureşti, am asistat la slujbe în câteva biserici, dar la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă nu ajunsesem. Ţin minte că într-o după-amiază, dacă nu mă înşel era sâmbăta, soţul meu îmi propune să mergem la această biserică, spunându mi că Sfântul Nectarie este mare făcător de minuni, că a făcut multe minuni. Am plecat spre biserică şi nu mai ştiu, dar cred că nu de la prima „vizită”, la următoarele – fiindcă au mai fost – am luat acasă ulei de la Sfântul Nectarie într-o sticluţă.
Ştiu sigur că soţul meu mi-a zis să mă ung cu ea şi că-mi va trece. Am acceptat (îmi vine să şi plâng când îmi amintesc) şi nu ştiu care a fost intervalul, şapte, zece zile, nu ştiu, oricum foarte repede am observat că la cap nu mai am acea umflătură. I-am arătat şi soţului meu şi parcă nu ne venea să credem. Ce să vă mai spun, ne-am mirat câteva minute când am observat că nu mai aveam nimic, apoi câteva zile a fost subiect de discuţie şi zilnic, zilnic certitudine. Îl am mereu în sufletul meu pe Sfântul Nectarie de când s-a produs această mare minune cu mine. Şi sunt convinsă că a mai făcut şi alte minuni cu mine. Slavă Sfinţilor lui Dumnezeu!



Dacă n-aş fi trăit, nu v-aş fi povestit!”


Dacă n-aş fi trăit, nu v-aş fi povestit! Dumnezeu nu Îşi numără darurile când le dă, iar sfinţii, răsplătiţi cu harul facerii de minuni pentru dragostea lor, sunt tare grabnic ajutători şi nu se uită la păcatele celor care îi cheamă în ajutor! Aş vrea să vă povestesc şi eu minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o pentru fetiţa mea, minune pentru care Îi dau slavă lui Dumnezeu şi îi mulţumesc Sfântului Nectarie în fiecare zi. Numele meu este Ana Pascu, locuiesc în Bucureşti şi am două fetiţe, Anastasia, care a împlinit anul acesta zece ani, şi Sofia, de şapte ani. Naşterea Anastasiei, în anul 2000, ne-a pricinuit o mare bucurie. Nici prin cap nu ne-a trecut că vor fi atâtea probleme. A avut o sănătate fragilă de la început şi, cu toate că am fost foarte grijulii, la vârsta de şapte luni a făcut o viroză respiratorie, care a declanşat o bronşiolită. A primit tratamentul adecvat şi s-a restabilit, dar nu îşi revenea deloc. Din iarnă şi până în vară, când a împlinit un an, a făcut, una după alta, otite, viroze, infecţii în gât... Părinţii cu copii mici ştiu foarte bine despre ce vorbesc.

Pe piele îi apăreau erupţii urticariene şi chiar în ziua când a împlinit un an am dus-o la munte cu braţele pline de urticarie. Acolo starea ei s-a ameliorat vizibil. Dar la munte am stat cât ne-au permis timpul şi banii, apoi ne-am întors în aerul poluat din Bucureşti. În iarnă, pe la un an şi cinci luni, i-a apărut o eczemă pe faţă, ca o pată roşie. Nici nu s-a vindecat, nici nu a evoluat până prin ianuarie, când a început să se mărească. Am dus-o la dermatolog, care i-a pus diagnosticul de eczemă atopică şi ne-a dat o cremă pe bază de hidrocortizon, cu care să o ungem. Am uns-o cu conştiinciozitate, dar, în loc să-i treacă, i-au apărut eczeme pe tot corpul, pe mâini, pe picioare, pe pleoape... M-am speriat şi, cum medicina clasică nu mă ajutase, am apelat la homeopatie. S-a vindecat după aproximativ o lună de tratament, scăpând totodată de o constipaţie chinuitoare care o făcea să plângă. Totul părea bine, dar, fiind iarnă, au reînceput virozele şi otitele interminabile.

Între timp, făcusem mucegai pe peretele garsonierei în care locuiam şi, deşi îl ştergeam săptămânal, nu a fost suficient. Bănuiesc că atunci a făcut alergie la mucegai şi am înţeles ulterior că şi eczemele care îi apăruseră puteau să fi fost de natură alergică, dar nu a tratat-o niciun doctor în acea perioadă de alergie, deşi am vizitat destui. În vară ne-am mutat într-un alt apartament, mai mare, dar în iarnă, deşi aici nu aveam mucegai, au reapărut eczemele, concomitent cu virozele, roşul în gât şi otitele. Bolile începeau în septembrie şi durau aproape fără pauză până în aprilie. Eczema se localizase pe bărbie şi, în ciuda tratamentului homeopatic, nu se mai vindeca niciodată complet, doar se ameliora pe perioade mai lungi sau mai scurte, apoi se agrava din nou. Aşa am dus-o până la trei ani şi jumătate, când în urma unei viroze a reapărut weezingul şi doctorul a diagnosticat-o cu: „tuse de hiperreactivitate pe fond alergic”, apoi „astm bronşic sub observaţie”. Am început tratamentele cu Ventolin şi Flixotide, cu Singulair şi siropuri de tuse, dar crizele cedau pentru foarte puţină vreme. Devenise alergică la praf, la mucegai şi detergent, iar primăvara, când începea polenul, făcea crize foarte grave de tuse.

Eczemele au dispărut când au început crizele de tuse, dar schimbarea nu mă mângâia cu nimic. Tuşea câte două-trei săptămâni continuu, în pofida tratamentului, zi şi noapte, şi de multe ori tuşea până când voma. Nu vreau să intru în detalii, căci amintirile sunt încă foarte dureroase. E greu să fii părinte şi să nu poţi face nimic. Am încercat şi tratamente homeopate, şi naturiste, nimic nu a ajutat-o. Doar vara se mai răreau crizele şi mai respiram şi noi, ca toamna să o luăm de la capăt până în vara următoare.

La un moment dat, în martie 2005, în timpul unei crize grave de tuse, m a vizitat o prietenă, care îmi spune: „Aveam o iconiţă a Sfântului Nectarie de dăruit şi nu ştiam cui s-o dau. Şi am auzit că Anastasia e bolnavă, aşa că am venit să ţi-o dau.” „Dar cine este Sfântul Nectarie?” „Cum, nu ştii? Este mare vindecător.” Nu ştiam, dar voiam să ştiu. Am împrumutat de la ea o carte cu viaţa Sfântului Nectarie, tot ea mi-a dat şi acatistul, dar nu-mi mai amintesc dacă atunci sau după câteva zile, cert este că m-am rugat sfântului să o ajute şi i-am pus fetiţei icoana pe piept. Tusea s-a oprit şi a dormit liniştită până dimineaţă, ceea ce nu se mai întâmplase de multă vreme.

A doua zi, tusea a reapărut, dar se alina când îi puneam icoana pe piept. Am început să citesc acatistul, dar, deşi se vedea o ameliorare evidentă, încă mai avea crize de tuse. Aşa am dus-o încă un an, cu crize de durată mai scurtă şi mai rare, dar tot bolnavă. Apoi, cu câteva săptămâni înainte de Sfintele Paşti, în 2006, iar a făcut o criză urâtă. Iar nesomn, iar crize de tuse până la vomă, plămâni încărcaţi şi weezing, ca la început. Cearcăne vinete de natură alergică până la nivelul nărilor, că arăta ca un urs panda, biata de ea. Iar pufuri, siropuri, tot tratamentul.

Marţi, în Săptămâna Mare, ne ducem încă o dată la doctor, dar doctorul ridică din umeri. Nu mai are ce să-i facă. Tuşeşte marţi, miercuri, joi, fără pauze, iar în Vinerea Mare o culc la prânz. Doarme un sfert de oră şi începe din nou să tuşească şi se trezeşte. Atunci îi spun soţului meu: „Ia-o, îmbrac-o şi du-o la Mănăstirea Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, că nu mai pot. S-o vindece el, căci noi nu mai putem face nimic.” Soţul meu se uită lung la mine şi-mi spune: „Bine. Îmbrac-o.” O îmbrac şi închid uşa după ei. Tuşea atât de rău, că răsuna scara blocului. Mă gândeam cu tristeţe cât de rău îi va face polenul, căci era primăvară şi pomii înfloriseră. Mă rugam şi plângeam, căci ce mamă poate fi liniştită când copilul ei este bolnav şi se chinuieşte?

S-au întors după vreo oră şi m-a izbit imediat faptul că nu mai tuşea. Nu o mai văzusem de multă vreme atât de împăcată şi de veselă. Am aşteptat toată noaptea, dar tusea nu a revenit. De atunci nu a mai făcut nicio criză de astm. Aceasta s-a întâmplat în Vinerea Mare, pe 22 aprilie 2006. În anii care au urmat, a mai tuşit de două ori ceva mai tare, dar niciodată nu a mai avut crize cu weezing. O dată, când s-au asfaltat străzile în Bucureşti şi tot aerul era îmbâcsit cu particule de asfalt. A doua oară, la o pneumonie. La indicaţia doctorului, am tot urmat tratamentul cu Singulair până în 2008, de teamă să nu reapară crizele. Vedeţi ce înseamnă lipsa de credinţă?

În 2008 i-am făcut testele pentru alergie şi ce să vezi? Anastasia nu este alergică la nimic. Nici la praf, nici la polen, nici la mucegai! Sfântul Nectarie a vindecat o complet, dar noi nu am crezut şi i-am dat medicamente degeaba încă doi ani... Anastasia are o deosebită evlavie pentru Sfântul Nectarie şi deseori îi citeşte acatistul, mai cu seamă de când a aflat că numele de botez al Sfântului era Anastasie. Şi ce altă mulţumire putem aduce noi, păcătoşii, lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Săi, în afara rugăciunilor şi a străduinţei de a trăi o viaţă creştinească?

Într-una din vizitele noastre, Anastasia a găsit în grădina Mănăstirii Radu Vodă un şirag de mătănii. Le-a luat cu dragoste, ca pe un dar al Sfântului Nectarie, ca pe un îndemn la rugăciune. Să-L slăvim pe Domnul şi să le mulţumim sfinţilor pentru rugăciunile şi darul dragostei lor pentru noi. Amin!


 Când am luat rezultatul analizei,

era negativ!


Am fost de multe ori ghidată de sfânt în luarea unor decizii majore, sănătate, ajutor pentru prieteni şi bolnavi.
Să încep cu minunea prin care am fost vindecată de o rană internă, a colului, care se vindecă de obicei foarte greu. După analiză, mi s-a recomandat un tratament, dar am fost şi m-am rugat şi cu acatistul, la racla Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă. Am făcut ulterior analiza. Când am luat rezultatul analizei, era negativ! Am izbucnit în lacrimi de bucurie şi mi-aduc aminte că am îmbrăţişat-o pe asistentă, nevenindu-mi să cred! Am mărturisit şi atunci altor două femei, care şi ele erau bolnave, dându-le acatistul şi sfătuindu-le să meargă la mănăstire să ceară ajutor sfântului.
O altă minune. Am aflat despre duhovnicul meu, mărturii dureroase, de trei ori la rând, prin intermediul unor surori în credinţă, fiind nevoită să-l schimb! Am reuşit să am azi un duhovnic minunat! Şi îi mulţumesc sfântului de câte ori am prilejul să trec pe la racla sa!!! Fără un duhovnic adevărat, cum rar se mai găseşte azi, nu aş fi avut nicio şansă de mântuire!
Tot acolo, la Radu Vodă, cugetam cum să ajung la părintele Iustin Pârvu, dar nu dispuneam de prea mulţi bani. La sfârşitul slujbei, o soră m-a întrebat dacă vreau să merg la părintele Iustin, că are două bilete de tren, gratuite. Le-a scos şi le-a pus pe masa cu icoana sfântului, din partea stângă a mănăstirii. Am crezut că visez! Era pur şi simplu adevărat! Am ajuns la părintele Iustin, pentru prima dată în viaţă, acum trei ani!
Mâna mea dreaptă căpătase o culoare galbenă, inexplicabilă. Fusesem la doctorul de familie, care nu putea să-şi explice cauza (era nevoie de investigaţii mai amănunţite). Luasem cu mine nişte analize şi mă gândeam după Sfântul Maslu să merg la spitalul Colţea, fiind neliniştită. Când să ies din biserică, am observat că nu mai aveam nimic! Culoarea galbenă a mâinii şi a unghiilor dispăruse!
Într-o dimineaţă, am alergat la racla sfântului să-i cer ajutor pentru fiul meu, care pleca în Barcelona, să se întoarcă cu bine acasă.
Am făcut acatistul şi am plecat. Peste o oră mă sună fiul meu. Nu plecase, pierduse avionul şi venea acasă! Chiar şi el a spus că aşa a vrut Domnul! (Am aflat ulterior de la o prietenă că în acea perioadă acolo fusese epidemie de gripă porcină). Nu ştiu sigur dacă acesta a fost motivul.
Un alt ajutor a fost faţă de o prietenă pe care am luat-o să se spovedească. ea avea multe greutăţi, şi trebuia să părăsească şi ţara! La raclă era un părinte, care la rugă­ciunile noastre a spovedit-o pe loc! Prin părintele acela a primit ulterior mult ajutor!
O soră mi-a spus într-o seară că băieţelul ei e bolnav, cu febră, şi era foarte neli­niş­tită. Febra nu-i scădea cu medicamente... la fel, dimineaţa am fost la racla sfântului şi am citit acatistul. Când m-am întors după câteva ore, am întrebat-o cum se simte copilul. Îi trecuse temperatura!
Altădată, nu puteam să vând apartamentul. De ziua sfântului m-am rugat pentru asta şi când am intrat în biserică am simţit un puternic miros de tămâie! Mi s-a spus ulterior că în acest fel poţi primi uneori un răspuns afirmativ pentru cererea făcută la rugăciune. (Şi la Sfântul Mina mi s-a întâmplat acelaşi lucru.) Am primit ajutor dublu!
La coadă, tot de ziua sfântului, anul trecut, se făcuse foarte frig şi, nemaiputând îndura frigul, m-am dus în biserică pentru câteva minute. Am întâlnit o soră din biserică şi i-am povestit că nu ştiam ce să fac... O pereche de ciorapi, dacă ar fi avut cineva, mi-ar fi fost de mare ajutor! Mi-a spus să stau pe scaun, mi-a acoperit picioarele cu perne şi a sunat la un elev de la seminar. În câteva minute mi-a adus o pereche de ciorapi de lână! Cu ajutorul lui, am putut să mă întorc la rând, fericită, primind – a câta oară? – ajutorul de nepreţuit al minunatului sfânt, cel mai bun prieten al nostru, care te ajută, oricând, în orice moment greu al vieţii, indiferent de situaţie! Nu e nevoie decât de credinţă cât un bob de muştar şi sfântul nu pregetă să ajute! De mare folos ne este nouă, tuturor! Să îndrăznim şi, de câte ori avem necazuri, să-i cerem ajutorul!
Nu merit aceste ajutoare nepreţuite prin mila şi iubirea Sfântului Nectarie! Îi rămân veşnic recunoscătoare! Sigur că sfântul se bucură de gesturile de dragoste ale noastre: aducându-i flori, ulei pentru raclă (uleiul e foarte bun pentru vindecări) şi orice dar e primit cu drag, aşa cum se obişnuieşte când facem daruri celor mai iubiţi ai noştri!


Sfântul Nectarie tămăduieşte
o femeie bolnavă de cancer


Bună ziua şi Doamne-ajută! În anul 2006, soacra mea a fost operată de o tumoare pe ficat şi plămâni ce s-a dovedit în urma analizei a fi de natură canceroasă, ba mai mult, socrului meu i s-a spus că va mai trăi trei luni. Am mers la Bucureşti la moaştele Sfântului Nectarie, de unde am cerut ulei din candela de deasupra moaştelor, după care am mers la Fundeni la soacra mea şi am uns-o cu el. I-am dat să citească şi Acatistul Sfântului şi l-am citit şi eu, am mai plătit şi slujbe, am fost şi la Constanţa la Sfântul Pantelimon, şi iată, suntem în 2010 şi mulţumim Domnului, Maicii Sale Preasfinte, Sfântului Nectarie, Sfântului Pantelimon că pentru rugăciunile Părintelui meu, Petru, ne au ajutat şi au înfăptuit minunea şi soacra mea trăieşte fără urmă de cancer în ea.


Sfântul Nectarie ajută să fie adus pe lume
un copilaş care era să fie avortat


Am avut o sarcină foarte dificilă... Patru luni şi jumătate nu am mâncat nimic şi nu am băut nici apă... o sarcină foarte toxică... mergeam mereu la spital pentru perfuzii, când nu mai suportam... Slăbisem zece kilograme... Vomitam numai spumă...
Am primit cărticica cu minunile Sfântului Nectarie de la o prietenă. Mă rugam mereu la Sfântul Nectarie şi la Maica Domnului să mă ajute să trec peste această încercare dificilă şi totul să fie bine cu sarcina. (Mai pierdusem două sarcini şi eram îngrozită la gândul că ar putea păţi ceva copilaşul).
Într-o zi mi-a căzut, fără să îmi dau seama, căpăcelul de la perfuzie...îmi era foarte, foarte rău... am început să nu mai îmi simt picioarele... apoi mâinile... am crezut că mor... parcă toată viaţa se scurgea din mine... M-am rugat la Sfântul Nectarie... să mă ia mai repede în cazul în care asta trebuie să facă... sau să facă o minune şi să mă salveze... abia ce am terminat de gândit asta... a apărut o asistentă... s-a uitat la mine... s-a uitat repede la perfuzie... a căutat căpăcelul şi imediat ce l-a pus la branulă, am început să mă simt mai bine...
Tot in spital, am adormit cu cartea sfântului în braţe... şi am visat într-o noapte că din icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Nectarie aceştia îmi vorbesc şi îmi spun: „Stai liniştită, că totul va fi bine”.
Când sarcina a ajuns la şase luni, mi s-a spus că ar avea malformaţii, că ar trebui să avortez, că anumiţi parametri nu sunt în limitele normale...
Datorită viziunii pe care am avut-o, nu am vrut să renunţ... ştiam că totul va fi bine, deja copilaşul mişca... nu aş fi putut să avortez.... nu după două sarcini pierdute... a treia oară nu aş fi rezistat...
Am mers la Mănăstirea Radu Vodă şi m-am rugat Sfântului Nectarie şi Maicii Domnului. Un preot de acolo m-a sfătuit să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc în fiecare săptămână, până la împlinirea sorocului şi să nu îmi pierd speranţa pentru că ştiinţa doctorilor nu este mai presus de puterea lui Dumnezeu....
La următoarea ecografie, nu numai că parametrii erau în ordine, dar dăduseră înapoi până la valorile normale!!!
Acum am un îngeraş de nouă luni şi jumătate... o cheamă Maria şi este perfect sănătoasă.
I-am promis sfântului că, dacă totul va fi bine, vom merge să îi mulţumim în Insula Eghina. Din păcate, din cauza crizei, nu putem decât pe jumătate să împlinim această promisiune. Va merge soţul meu să îi mulţumească sfântului. Trece pe la muntele Athos, iar apoi merge în insula Eghina.
Tuturor mămicilor le doresc multă sănătate şi să nu renunţe niciodată, oricât de grea ar fi încercarea. Când îngeraşul te ţine în braţe şi îţi spune „MAMA”, nimic din tot ce a fost nu mai are importanţă!



Sfântul Nectarie aduce
un om la spovedanie1


Într-o dimineaţă, cu nişte ani în urmă... Mai aveam câteva ceasuri până la tren. Urma să plec la Timişoara. Făceam lunar „naveta” aceasta, Craiova – Timişoara. La Timişoara, trăgeam la o bună prietenă, pentru că mă durea inima că nu era spovedită din copilărie. De câte ori ne întâlneam, vorbeam despre asta şi ea hotăra de fiecare dată să se spovedească, până la următoarea noastră întâlnire. De fiecare dată, apărea însă ceva şi ea nu ajunsese încă la spovedanie.
În dimineaţa aceea, uitându-mă printre cărţi, să iau ceva de citit pe drum, inima mă trage către viaţa Sfântului Nectarie de la Eghina. O iau din raft, o răsfoiesc şi „mă prinde”. Încep să citesc, socotind să continui lectura în tren... Nu a fost însă chip să las cartea din mână până când nu am terminat-o. Aproape să pierd trenul din cauza asta... Sfântul Nectarie m-a impresionat profund. Plângeam şi mă rugam pentru prietena mea, să o ajute să ajungă, de data asta, la spovedanie. Am plecat cu rugăciunea în suflet. M-am rugat tot drumul pentru prietena mea. Şi, pentru că plecam la Timişoara, am mai luat cu mine un ajutor: pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş.
Primul lucru pe care prietena mea mi l-a spus când ne-am revăzut a fost: „TREBUIE să mă spovedesc!” „De mult trebuie să te spovedeşti” – i-am răspuns. „Da, dar acum este altfel”, mi-a spus, „acum, aşa de tare mă trage, că nu mai pot sta...”
Ne-am dus a doua zi la Catedrală. S-a spovedit şi a ieşit alt om de sub epitrahil: avea pe chip o lumină care o transfigura. Desigur că lumina venea din inima împăcată cu Dumnezeu şi era semnul harului ce coborâse asupra sa pentru mijlocirile Sfinţilor Nectarie şi Iosif cel Nou şi pentru marea iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Un timp, eu nu am putut să vorbesc despre asta. Eram pur şi simplu copleşită de întâmplare. Erau la mijloc nişte ani în care eu mă rugasem pentru prietena mea, ca Dumnezeu să-i ajute să ajungă la spovedanie. Şi iată că Dumnezeu lucrase prin sfinţii Săi la vremea ştiută de El... Mai târziu, când i-am spus cum a fost totul, ea a înţeles minunea ce se făcuse cu ea: „De asta mă trăgea pe mine inima, de nu mai puteam sta!”



În fiecare zi se întâmplă minuni”


În fiecare zi se întâmplă minuni cu fiecare dintre noi, însă nu le vedem sau, din cauza problemelor şi a vieţii, nu vrem să le vedem. Acelaşi lucru pot spune că s-a întâmplat şi cu mine. Însă bunul Dumnezeu a vrut ca prin minunea care s-a făcut prin Sfântul Nectarie să mă trezesc la realitate şi să observ că viaţa trebuie trăită în Hristos şi în Biserică.
Totul a început de când părintele duhovnic m-a sfătuit să citesc cartea Sfântului Nectarie. A insistat şi cu blândeţe mi-a explicat cât de mare este acest sfânt şi câte vieţi a salvat prin minunile făcute cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu am înţeles de la început de ce insistă, dar cu timpul mi-am dat seama că este sfântul protector al părintelui, care îl ajutase mult în viaţa sa. M-am apucat să citesc despre viaţa şi minunile Sfântului Nectarie, care m-au fascinat şi, pe măsură ce citeam, înţelegeam iubirea părintelui Ionuţ Bogdan faţă de acest sfânt. Până aici totul pare ca o poveste normală, cu lucruri frumoase.
Spuneam la început că prin minunea ce a făcut-o Sfântul Nectarie cu mine m-am trezit la realitate. Iată cum sfântul a săvârşit această minune cu mine: la Capela „Centrului Social Patriarhul Justinian Marina”, din Pajura, acolo unde slujeşte părintele Ionuţ Bogdan Văduva, duhovnicul meu, în data de 2 August se făcea prăznuirea hramului Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare, ocrotitorul acelui Paraclis. Părintele Ionuţ Bogdan, pentru a aduce bucurie celor de acolo, a făcut tot posibilul ca la hram să fie aduse pentru patru zile părticele din moaştele Sfântului Nectarie. În data de 1 August (ziua mea de naştere), după Sfânta Liturghie, părintele Ionuţ – împreună cu mine şi cu câţiva credincioşi – am mers să aducem în procesiune sfintele moaşte. A fost o bucurie imensă, care ne-a cuprins pe toţi cei ce veniserăm să întâmpinăm acele mici părticele din moaştele sfântului. Astfel, timp de patru zile, capela a fost binecuvântată de Dumnezeu şi de Sfântul Nectarie şi a fost o bucurie mare pentru cei ce lucrează în cadrul Centrului şi pentru oamenii dimprejur.
A sosit momentul în care trebuiau duse părticelele, iar Părintele m-a rugat să-l ajut să le ducă înapoi. Însă, cu câteva ore înainte de a veni spre paraclis, m-am împiedicat şi am căzut cu mâna dreaptă în nişte profile de aluminiu, care mi-au secţionat degetul mare, arătătorul şi încheietura mâinii drepte. Am uitat să precizez că împreună cu părintele hotărâsem să plecăm pe data de 16 August în pelerinaj la mai mulţi sfinţi din Grecia, printre care şi Sfântul Nectarie. Durerea pricinuită de operaţie mi-a adus în gând că diavolul nu dorea să plecăm în acest pelerinaj, mai ales că eu eram şoferul. Am ajuns la doctor la urgenţă, fiind preluat de medicul de gardă care m a operat. Mi-a spus că tăieturile sunt grave şi că au fost afectate cartilagiile şi nervii de la degete în proporţie de 90%. În timpul operaţiei am discutat cu medicul chirurg despre posibilitatea plecării mele în pelerinaj cu maşina personală. Medicul chirurg a fost foarte ferm în ceea ce priveşte plecarea mea în calitate de şofer, spunându-mi că nu voi putea conduce timp de cel puţin trei săptămâni.
Ceea ce trebuie remarcat este că în timpul operaţiei am simţit că cea care mă operează este Maica Domnului, iar pe Sfântul Nectarie îl simţeam lângă mine sprijinindu-mă şi spunându-mi că o să fie bine. Atunci am început să înţeleg ceea ce îmi spunea părintele, cum că sfântul ajută şi vindecă pe oricine care are credinţă neîndoielnică în Dumnezeu, în Maica Domnului şi sfinţi. Ceea ce trebuie spus este că Părintele a venit seara şi mi-a citit o rugăciune din Molitfelnic, m-a spovedit şi mi-a dat să leg de mână o bucată de bentiţă care stătuse pe racla Sfântului Nectarie timp de patru zile.
A doua zi după operaţie am fost să-mi schimbe bandajul. Ajungând la spital, medicul care mă operase a rămas surprins că operaţia nu sângerase deloc şi că nu erau supuraţii. S-a mirat deoarece vorbeam despre o zi care trecuse de la operaţie sau, mai bine spus, câteva ore. Din momentul în care am văzut cum arăta operaţia şi faptul că medicul s-a mirat de cum arăta, am înţeles că se întâmpla o minune şi că Maica Domnului şi Sfântul Nectarie erau cu mine şi mâna mea era vindecată. Medicul mi-a spus că nu voi putea sa conduc deoarece am o atelă care nu-mi dă voie şi că în două săptămâni nu are cum să se vindece mâna, fiind afectaţi nervii şi cartilagiile. Eu am insistat să mi se facă o atelă mai mică pentru a putea pleca, însă medicul mi-a spus că nu se poate fiindcă am de tras cu mâna şi că în şase luni o voi putea folosi mai bine. Acest lucru nu m-a descurajat, ci din contră, mi-a dat putere să cred şi să sper că Sfântul Nectarie mă ajută.
Din ziua următoare, timp de aproape două săptămâni am fost la Radu Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, unde am simţit multă căldură din partea Sfântului. M-am apropiat de racla cu moaşte şi am pus mâna pe raclă. În secunda următoare am simţit cum mâna îmi ia foc, iar o căldură puternică intră în mână. La două zile după operaţie am mers la un alt spital pentru a fi consultat de un alt medic. Medicul chirurg care m-a consultat a rămas surprins şi mirat de cum evolua operaţia şi cât de bine arăta într-un timp atât de scurt. Deşi după spusele medicului operaţia arăta foarte bine, acesta împreună cu asistenta mi au recomandat să nu plec în pelerinaj în calitate de şofer, deoarece mâna se va vindeca în trei-şase luni.
La o săptămână după incident am primit o icoană cu Sfântul Nectarie, pe care am aşezat-o lângă patul în care dorm, iar în noaptea aceea am simţit că cineva m-a atins pe palmă şi mi-a strâns degetele operate, spunându-mi că mâna este vindecată. Timp de două săptămâni, în fiecare zi, părintele Ionuţ Bogdan m-a uns cu ulei de la candela sfântului. Iată că am putut pleca în pelerinaj, unde am condus aproximativ cinci mii de kilometri cu mâna operată şi cu nădejdea la sfinţii pe care urma să-i vizităm. Bucuria cea mai mare a fost atunci când am ajuns la Mănăstirea Sfântului Nectarie, în Eghina. Atingând racla cu moaştele sfântului am resimţit din nou acea căldură şi bucurie pe care am simţit-o la Radu Vodă. Am simţit că sfântul e cu mine, iar eu aveam datoria să-i mulţumesc pentru ce făcuse pentru mine. Întorcându-ne în România am fost să-mi scot firele şi iată că după patru săptămâni de la operaţie mâna mea este ca nouă, arată de parcă nimic nu s-a întâmplat.

 În fiecare dimineaţă şi seară mă ung cu ulei de la Sfântul Nectarie şi îi mulţumesc pentru că m-a ajutat şi a făcut o minune cu mine. Până şi medicul a recunoscut că mâna arată bine şi iată că, deşi mâna trebuia folosită după trei-şase luni, eu, după patru săptămâni, o folosesc cu nădejdea la Bunul Dumnezeu şi la Sfântul Nectarie.

O mamă mucenică şi un copil care se naşte
cu ajutorul Sfântului Nectarie


Mă numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S.
După moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II, insulino-dependent, de la vârsta de 12 ani. După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie, polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să trăiască precum un om normal.
Visul ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă, creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată. Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o cunoştinţă, erau că va avea un bebe!
Când a urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta – reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă – i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil, explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i întrerupe sarcina.
Daniela nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.
A avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca vomita şi adesea intra în comă (asta se întâmpla la câteva zile). A fost de multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie, făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă se mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie bine, să nu fi păţit ceva rău”.
În luna ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale. S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate. Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni.
Îmi spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu bebeluşul, cea mai mare realizare a mea”. Îmi spunea alteori: „Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă mor”.
În data de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie, având binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.
Bucuria ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte!
Când i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât de fericită încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună că şi-a ţinut puiuţul în braţe.
Dar după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai rezistat, făcând stop cardio-respirator.
Anişoara Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e cea mai fericită că a dus pe lume un copil.
Copilaşul este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Nectarie, căruia îi mulţumim!
***
P.S. În anul 2007, Anişoara Daniela a fost internată de urgenţă în spitalul din oraş. Timp de o săptămână nu a mâncat nimic – era hrănită doar cu perfuzii. Am cerut transferul la Bucureşti, unde i s-au făcut din nou toate analizele. Medicii nu puteau să îi pună un diagnostic. Ea avea douăzeci şi trei de ani şi slăbise până la treizeci şi şapte kilograme.
Cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, am luat cordonul halatului ei şi l-am atins de racla cu sfinte moaşte ale Sfântului Nectarie. I-am dus la spital, şi ulei din candela Sfântului Nectarie. În noaptea următoare a dormit încinsă cu acel cordon şi la scurt timp după aceasta i s-a pus diagnosticul. Avea pielonefrită (infecţie la rinichi), de care Sfântul Nectarie a şi vindecat-o la scurt timp. De atunci, văzând ajutorul imediat al Sfântului Nectarie a spus că de acum va fi sfântul ei ocrotitor, după Maica Domnului, ceea ce s-a şi împlinit până în ziua când Domnul a hotărât să o cheme la El.



Diagnosticată cu
metropatie hemoragică, fibrom uterin”


Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”.
Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi.
Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuiau să-i asigure securitate şi asistenţă medicală.
Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, dar te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul.
Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine.” Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi NU MAI EXISTĂ ACEL FIBROM. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă nu mi-am revenit - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!




Minunile sunt la tot pasul –
trebuie doar să deschidem ochii şi să le vedem”


Doamne ajută! Vă scriu din dorinţa de a împărtăşi şi altor oameni din minunile Sfântului Nectarie de la Eghina. Am aflat de el observându-i cartea cea roşie pe biroul unei colege. Am citit-o şi am fost foarte impresionată…
Orice durere mă încerca, abia de apucam să mă rog Sfântului Nectarie, că-mi şi trecea imediat!
Aveam o fetiţă de aproape cinci ani şi îmi doream foarte mult un frăţior sau o surioară pentru ea. Timp de aproape un an şi ceva am încercat să-l conving pe soţul meu, dar nu am reuşit. Când am citit cartea Sfântului Nectarie, parcă m-am luminat: mi-am zis că dacă n-am reuşit să-l conving pe soţul meu, atunci ştiu eu unde să mă rog – la Sfântul Nectarie. Şi l-am rugat pe Sfântul Nectarie să mă ajute să mai am un copil, promiţând că-i voi pune numele Nectarie (nădăjduiam, un băieţel). Şi după aproape două luni, am rămas însărcinată! S-a bucurat şi soţul meu, ştiind că eu eram foarte bucuroasă! Şi am născut o fetiţă!
Acum, eu vroiam să-mi ţin promisiunea şi să-i pun numele Nectaria. Însă m-am lovit de înverşunarea naşei, soacrei şi a soţului (naşa este sora soţului). Iar soţul a venit cu ideea să-i punem numele Nectaria doar la botez, ca al treilea prenume. Eram în maternitate, micuţa dormea şi am întrebat-o, în gând, ce părere are de acest lucru, dacă-i place s-o cheme aşa – şi ea a zâmbit! A fost primul zâmbet din viaţa ei! Ei, atunci m-am hotărât şi am fost de acord cu soţul meu.
Hotărâre, pe care, însă, am regretat-o mult după aceea. Deoarece, după ce a trecut puţin timp, am început să simt remuşcări că, deşi va avea numele sfântului la botez, totuşi nu va fi trecut acest nume în niciun act… Iar eu îmi doream să afle cât mai mulţi oameni de Sfântul Nectarie (acestea se întâmplau acum cinci ani şi jumătate, când încă nu era aşa de cunoscut la noi în ţară). Iar remuşcările erau din ce în ce mai puternice.
Într-o noapte, am avut un vis: eram împreună cu soţul, naşa şi soacra, iar în faţa noastră stătea… Sfântul Nectarie! Şi mi-a luat mâna într-a lui – iar în acel moment m-am gândit cu îngrijorare că acum va simţi, prin mâna mea, toată tulburarea şi toate remuşcările mele şi toată iritarea pe care o aveam faţă de cei trei, deoarece simţeam că din cauza lor nu am fost în stare să-mi ţin acea promisiune. Iar imediat, după tot acest amalgam din mintea şi din sufletul meu, m-am liniştit… Iar sfântul mi-a arătat cum să mă rog, făcând o metanie cu capul până la pământ. Şi m-am trezit liniştită şi uşurată… Şi fericită!
Micuţa Nectaria nu a crescut prea bine în prima lună, impunându-se suplimentarea alăptării cu lapte praf, pe tot parcursul lunii a doua. După ce a împlinit două luni, a început să refuze biberonul şi să bea din ce în ce mai puţin lapte praf. Într-o zi am avut treabă în oraş, iar când am terminat, deşi era deja trecut puţin de ora ei de masă, iar eu de abia aşteptam să ajung acasă să o alăptez, am trecut totuşi un pic şi pe la Sfânta Mănăstire Radu Vodă, pe la Sfântul Nectarie. Şi, deşi simţeam de când l-am visat că m-a iertat, l-am rugat să-mi mai dea totuşi un semn clar că m-a iertat… Când am ajuns acasă, soţul meu se chinuia de o oră să-i dea biberonul, iar micuţa nu voia şi pace! M-am bucurat nespus că n-a băut laptele praf şi că am putut să o alăptez. Din acel moment nu a mai pus guriţa pe biberon, până la aproape cinci luni alăptându-o exclusiv (încă dinainte să rămân însărcinată, de când am început să-mi doresc foarte mult al doilea copil, îmi doream să-mi pot alăpta bebeluşul). Nici ceai sau apă nu i-a trebuit, şi a crescut foarte bine. A fost încă o minune a Sfântului Nectarie!!!
Şi au trecut doi ani şi ceva şi am mai născut un copilaş, de data aceasta un băieţel. Am nimerit în maternitate într-o rezervă cu o mămică care născuse şi ea tot un băieţel. Nu ştiu cum mi-a venit să-i spun de Nectaria mea – şi am aflat că şi ea ar vrea să-i pună numele Nectarie, deoarece fetiţa ei, de şase anişori, se rugase la racla Sfântului Nectarie să-i dăruiască o surioară sau un frăţior, mămica rămânând însărcinată la puţin timp după aceasta!
Însă soţul ei nu era de acord cu acest nume…
Eu îmi doream numele Nicolae pentru băieţelul meu, însă nici soţul meu nu era de acord… Şi să vedeţi cum s-a ambiţionat acea mămică, care era gata-gata să cedeze, după ce i-am povestit prin ce dureri şi remuşcări am trecut eu datorită faptului că nu am pus numele fetiţei aşa cum am vrut! Şi să vedeţi ce m-am ambiţionat şi eu, când am văzut-o pe ea cât e de puternică şi de hotărâtă! Şi uite-aşa, după ce amândouă ne-am lovit de refuzurile categorice ale soţilor, întărindu-ne una pe alta, până la urmă am reuşit să-i convingem. Iar când soţii noştri ne-au adus certificatele de naştere ale micuţilor, eram cele mai fericite mămici din lumea-ntreagă!!! Oare a câta minune a Sfântului Nectarie, atât de drag nouă, este aceasta?!
Minune sau ajutor, deoarece minunile sunt la tot pasul – trebuie doar să deschidem ochii şi să le vedem. Iar ajutorul, bineînţeles, este şi el prezent clipă de clipă, însă nu ştim noi să ne dăm seama de acest lucru mereu.
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute mereu să simţim dragostea şi ajutorul Lui, iar noi să încercăm să fim vrednici de purtarea de grijă a Maicii Sale şi a tuturor sfinţilor şi îngerilor Săi! Doamne, ajută!



Aflarea unui doctor bun…

Mă numesc Daniel Dascălu, am douăzeci şi nouă de ani şi sunt din Dej. Aş vrea să vă povestesc o întâmplare pe care am trăit-o nu demult şi care cred că trebuie mărturisită după cum mi-am promis! Mama mea a avut ceva probleme de sănătate care necesitau o intervenţie chirurgicală, drept pentru care, după mai multe investigaţii, am ajuns şi în momentul în care trebuia să se interneze în spital la Cluj, la un doctor cu un oarecare renume în domeniul specializării lui. Înainte de a merge să se interneze, am citit şi eu şi mama mea, Acatistul Sfântului Nectarie, despre care spre ruşinea mea, deşi sunt profesor de religie, am aflat foarte târziu. Şi, după ce am citit viaţa acestui mare sfânt contemporan, am îndrăznit să îl rog să facă în aşa fel încât să se termine totul cu bine.
În ziua programată pentru internare am ajuns la spital la 8:40, motiv pentru care acel doctor (care fie vorba între noi, nu are ce să caute într-o instituţie unde sunt trataţi oamenii) s-a manifestat foarte vocal şi arogant, spunându-ne că trebuia să fim la ora 8, deşi nu ne anunţase cu privire la oră absolut nimic, zicând doar să fim acolo dimineaţa. Tonul acesta m-a făcut să îmi ies din pepeni, drept urmare am luat-o pe mama şi am ieşit cu gândul de a merge în altă parte, chiar la privaţi, cu riscul de a plăti o sumă mare. Am venit acasă şi lucrurile au mers într-o direcţie favorabilă nouă, cu ajutorul Sfântului Nectarie, în sensul că mama a aflat de un domn doctor de la Spitalul Militar, care a operat-o şi care a făcut-o bine. Privind retrospectiv, mă gândesc că reacţia virulentă, chiar agresivă, a primului doctor nu a fost întâmplătoare şi că Sfântul Nectarie a intervenit, aşa cum a întors un călugăr de la operaţie, lucru pe care l-am aflat din viaţa sfântului, făcând o pe mama să meargă la alt doctor care a făcut-o bine. Mama e convinsă de faptul că Sfântul Nectarie a salvat-o de la o posibilă nenorocire!
Poate o să vi se pară banală întâmplarea mea, însă am promis că dacă totul va decurge bine, o să mărturisesc asta, dat fiind faptul că ştiu că aveţi în vedere multele minuni pe care acest sfânt le face asupra celor care îl cheamă în ajutor.
Doamne, ajută!



Frica se naşte din necredinţă


Mă alătur şi eu celor care dau mărturie despre minunile făcute de Sfântul Nectarie din Eghina – de fapt, pentru a fi mai corectă, minunea a fost posibilă datorită rugăciunilor mamei mele către sfântul şi credinţei şi vredniciei ei nemăsurate în binefacerile Maicii Domnului. Iată povestea mea, pe care am încercat mult s-o scurtez.
De ani de zile am avut probleme cu formula leucocitară, în sensul scăderii numărului de celule albe. Am fost investigată pentru o grămadă de boli, printre care şi HIV-SIDA, doctorii negăsind nicio explicaţie pentru această stare de lucruri şi căzând de acord că ar putea fi vorba de ceva ce ţine de ereditate. Oricum, acea perioadă s-a soldat pentru mine cu o puternică depresie, anxietate, anorexie nervoasă (aceasta a condus şi la o menopauză precoce), ce mai!!! Am devenit o epavă; plus frica pe care o am faţă de orice analiză şi investigaţie medicală.
Trăiesc fiecare zi cu frica de a face planuri, toate gândurile îmi sunt invadate de boală şi moarte. Pe acest fond, evident că am devenit şi ipohondră, aşa încât sunt atentă la orice simptom care mi se pare că ar anunţa o boală gravă care să justifice analize medicale. Când am primit telefon de la doctorul meu, care mi-a zis că e timpul să-mi refac analizele (pe care sunt obligată să le fac din şase în şase luni), am trăit momente cumplite. Acesta este momentul în care am descoperit Mănăstirea Radu Vodă şi pe Sfântul Nectarie. Am citit cărţile despre minunile sfântului, i le-am dat şi mamei mele care, aşa cum am mai spus, este un om credincios, ortodox practicant, şi a început să se roage pentru mine. Eu mă simt impură pentru rugăciune pentru că credinţa mea este slabă, am multe îndoieli fiindcă nu degeaba s-a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi Împărăţia Cerurilor”.
Cu o zi înainte de a mă duce să-mi iau rezultatul, mama mea a avut un vis: se făcea că era într-o bisericuţă foarte mică (în genul celor din Grecia, ţară în care ea nu fusese niciodată), unde se afla o icoană a Maicii Domnului, înconjurată de icoanele altor sfinţi (mama mea, de asemenea, are evlavie către mulţi sfinţi, inclusiv pentru Sfântul Apostol Andrei, al cărui nume îl port şi la care ea se roagă mereu cu multă stăruinţă) – biserica era luminată doar de flăcările candelelor şi ale lumânărilor. De ea s-a apropiat un preot micuţ de înălţime, îmbrăcat în haine simple, călugăreşti şi care dintr-un coş i-a dăruit mamei mele o pâinică şi a îndemnat-o să mănânce. Când ea a cerut şi pentru mine, care stăteam în uşa bisericii – călugărul a dat din cap în semn că nu – dar, aşa cum mi-a relatat mama, nu era supărat, ci aşa cum un părinte refuză copilului lui ceva pentru care consideră că cel puţin în momentul acela copilul nu este pregătit. Nu mai trebuie să spun că analizele au ieşit perfecte pentru prima oară în şapte ani.
Am fost şi în Eghina şi ne-am închinat la moaşte, am adus şi ulei de la candela sfântului – ulei pe care îl folosesc de fiecare dată când mă duc la câte o investigaţie medicală pe care trebuie să o fac (căci fiind în menopauză precoce trebuie să fac anual investigaţii suplimentare). Şi aici am avut parte de o minune, fiindcă în urma unei ecografii mi-a fost descoperit un chist ovarian micuţ, care pentru cineva în starea mea nu semnala nimic bun. Mi s-a dat să fac inclusiv un factor tumoral. M-am uns aproape în fiecare seară cu puţin ulei şi bineînţeles că chistul nu a mai apărut (deşi nu făcusem niciun tratament), ba chiar ovarele au involuat complet – veste bună la menopauză, dacă pot s-o numesc aşa la doar patruzeci ani!
S-ar zice că după ce am trăit aceste minuni am devenit o credincioasă în sensul pe care-l înfăţişează în numeroase exemple Biblia. Din nefericire, spre neodihna mea, îndoielile continuă să apară, deşi am suprimat toate cărţile tendenţioase, în genul celor care abundă pe piaţă acum. Citesc cărţi ale duhovnicilor ortodocşi, merg şi la biserică, dar totul se face încă cu mintea şi nu cu sufletul. Adică îmi doresc din tot sufletul să am credinţa aceea care mută munţii şi, parafrazând, în numele căreia orice ai cere să crezi că ai şi primit şi o să-l primeşti. Dar mă uit în jurul meu şi văd multe mame plângându-şi copiii, copii care mor şi mor în chinuri groaznice. Oameni buni care se chinuie şi ticăloşi care prosperă şi-şi bat joc prin tot ceea ce fac de cei neajutoraţi.
Mi se spune că aceste gânduri vin de la diavol. Lui i s-a dat pământul spre stăpânire. Nu ştiu şi nici nu doresc să ştiu. Dar ştiu că, aşa cum spunea un părinte ortodox, frica se naşte din necredinţă. Acest lucru mi se potriveşte cel mai bine. Şi pentru asta mă rog întâi şi întâi de toate – ca Dumnezeu să nu-l lase pe diavol să mă ispitească– ştiind cât de slabă sunt.



Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie!”


Trebuia să ne căsătorim în anul 2006, la un an după naşii noştri. De fapt, stabilisem data, vorbisem la biserică, rezervasem sala la restaurant, ne entuziasmasem şi toate cele. Apoi, la începutul acelui an, Matei s-a îmbolnăvit de hepatita C, era vorba de o reactivare a virusului. Părinţii au început să facă presiuni să amânăm nunta. Spuneau că tot stresul nunţii, emoţia, ca să nu mai vorbim de alergătura aferentă, nu îi va face bine… Adevărul este că cifrele analizelor erau mai îngrijorătoare decât altădată (era a treia reactivare a virusului). Aşa că am renunţat să mai facem nunta în acel an. Data nunţii noastre a venit şi a trecut fără ca nunta să aibă loc. Eram tare tristă.
Apoi, s-a simţit mai bine, venise deja toamna, dar nimeni nu mai aducea vorba despre noi planuri de căsătorie. Totul rămăsese cumva suspendat, iar confuzia şi tristeţea mea creşteau… La asta se adăuga o mare datorie pe care o aveam de achitat către angajatorii mei, cam de dimensiunea a şase salarii. În acest moment de cumpănă, am auzit despre Sfântul Nectarie. Auzisem că ajutase în special familii şi mămici la momentul naşterii, oameni cu boli incurabile şi tot aşa. Auzisem chiar cum o femeie, în clipa cea mai disperată a vieţii ei, a mers la moaştele sfântului, şi a rostit o rugăciune de genul acesta: „Sfinte Nectarie, nu sunt o femeie credincioasă şi nici nu ştiu să mă rog, dar vin la tine cu toată credinţa că ai să mă ajuţi.” Şi, pentru mărturisirea ei, sfântul o ajutase degrabă. M-am gândit să fac şi eu la fel, aşa că am ajuns la moaştele Sfântului Nectarie şi, rugându-mă, am zis: „Sfinte Nectarie, vin şi eu ca femeia pe care ai ajutat-o, deşi ea singură a mărturisit că nu ştie să te roage. Nici eu nu ştiu, dar uite în ce probleme sunt…” Şi i-am dat sfântului spre dezlegare: sănătatea lui Matei; relaţia noastră, pentru că nu mai ştiam încotro duce; datoria mea, pe care nu ştiam cum aveam s-o plătesc.
La două săptămâni de la rugăciunea către Sfântul Nectarie, eram în timpul programului de lucru, când s-a primit un mesaj ce a creat multă rumoare în departament. Încă nu ştiam despre ce este vorba, mă aşteptam să fie un mesaj legat de noul loc ales pentru petrecerea de Crăciun a companiei. Dar, nu… Citindu-l, am citit, de fapt, despre minunea Sfântului Nectarie: conducerea companiei stabilise ca toţi angajaţii să fie absolviţi de toate datoriile către firmă. Nimeni nu mai avea nimic de achitat, inclusiv eu. Şi sfântul nu m-a lăsat aici.
Legat de căsătoria care se tot amâna, la scurt timp am aflat că sunt însărcinată. Atunci când am făcut testul, am fost copleşită de veste, dar mai tare mă îngrijora ce va spune Matei. Deja mă vedeam singură, cu un bebeluş în braţe, dar ajunse­sem să prefer şi asta decât incertitudinea de până atunci. Astfel că, mi-am luat inima în dinţi, şi i-am spus. Bucuria a fost foarte mare şi a lui şi a părinţilor mei, deşi nu eram căsătoriţi încă. Şi iată acum, la scurt timp, ne-am făcut planuri noi de căsătorie, care s-au împlinit după naşterea fetiţei noastre. Cât despre boala lui Matei, virusul hepatitei C a fost neutralizat din acel moment şi, deşi am repetat periodic analizele, nu s-a mai reactivat.
Aseară, citind o altă mărturie a Sfântului Nectarie, mi-am reamintit de tot binele pe care ni l-a făcut şi nouă şi m-am gândit să dau şi eu această mărturie pentru a aduce măcar puţină mulţumire pentru darurile nemeritate ale sfântului către noi.
Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie!


Minunile de la Mănăstirea Şinca Veche


Pe site-ul www.sfantul-nectarie.ro/ se află postată o mărturie a părintelui protosinghel Matei Bilăucă, care a fost stareţ al mănăstirii din Şinca Veche, loc în care Sfântul Nectarie şi-a arătat ocrotirea…
„A venit la noi o bătrânică din Braşov, cu nişte hăinuţe de-ale nepoţelului ei, şi ne-a rugat să îl pomenim pe băieţel, că are o tumoare la cap şi a doua zi trebuia să fie operat la Spitalul Fundeni. I-am miruit hăinuţele cu ulei de la candela de lângă moaştele Sfântului Nectarie şi am îndemnat-o să aibă nădejde la sfântul. A doua zi, duminica, a venit să-mi spună că în ziua în care trebuia operat băieţelul, doctorii au constatat la tomograf că tumoarea nu mai exista.”
Am primit de la un credincios, o mărturie mai amplă a părintelui Matei despre ajutorul sfântului, urmată de mărturia unei femei, Camelia, care mergea la Şinca Veche…
***
Am primit o părticică din moaştele Sfântului Nectarie. Ei, nu după multă vreme au început şi minunile. Noi ţinem lângă răcliţă o candelă care arde cu ulei de măsline în permanenţă. Unei femei pe nume Doina i-a ieşit în palma dreaptă sub degetul inelar un os, drept pentru care nu a mai putut folosi mâna dreaptă din pricina durerii. Nouă nu ne-a spus ce are şi că nu poate lucra, aşa că am chemat-o să ne ajute la curăţenie, a venit şi a făcut cum a putut. Când făcea curăţenie prin biserică s-a gândit să se ungă cu untdelemnul din candela sfântului pe locul cu pricina. Zis şi făcut. Durerea i-a dispărut, iar osul în trei zile s-a aşezat la locul lui fără să lase urme, nici măcar de durere.
- Un cunoscut, o rudenie din Tulcea a fratelui Iulian, a venit să-l vadă pe Iulian. Parcă una din fetele lui îi este naşă lui Iulian. Omul acesta avea deasupra ochiului stâng o bubă mare cât o castană. Fratele Iulian, când l-a văzut, l-a întrebat ce i s-a întâmplat şi omul i-a zis că o are de doi ani, de când a plecat Iulian, şi nu mai ştie ce să-i mai facă pentru că tot ce a făcut nu l-a ajutat la nimic, ba din contră se tot măreşte. Iulian i-a zis să meargă în biserică şi să se ungă cu untdelemnul din candela sfântului. Omul cu bună credinţă a ascultat şi a făcut aşa cum i s-a zis. Ne-a sunat să ne spună că pe drum spre casă, spre Tulcea, buboiul s-a spart şi când a ajuns acasă era şi vindecat!
- O mamă din Victoria a venit necăjită să ne spună că fiica ei e bolnavă şi doctorii i-au găsit sub maxilarul stâng o tumoare cât un ou. Fata e distrusă, nu mai poate învăţa, e studentă la Cluj şi nu ştie ce să mai facă. I-am povestit ce şi cum şi i-am dat ulei din candela sfântului şi a luat un acatist să-l citească. Zis şi făcut. După vreo lună eu nu eram acasă, dar când am venit am găsit scrisoarea în chilie, în care ne scria cum şi ce a făcut mama şi fiica cu uleiul şi acatistul. Mi-a plăcut ceva foarte mult, şi anume, că au făcut aşa cum le-am zis şi încă ceva frumos... „NE-AM RUGAT CA NIŞTE FEMEI SIMPLE...” - asta mi-a plăcut cel mai mult, ne-am rugat ca nişte femei simple, apoi a plecat cu curaj şi credinţă la Cluj pentru încă un consult şi minunea minunilor, tumoarea era moartă şi trebuia extirpată că nu mai era nici un pericol.
- Cum stam şi povesteam cu cineva despre Sfântul Nectarie, o doamnă intră în vorbă şi ne spune că ea a venit să-i mulţumească sfântului pentru ajutorul dat, cum că în urmă cu nu ştiu câtă vreme a fost să se roage pentru fratele ei să-i ajute să adune banii necesari pentru o operaţie în Israel, şi după câteva zile s-au adunat atâţia câţi au trebuit!
- O femeie din Braşov, care are de doi ani leucemie, l-a visat pe Sfântul Nectarie care i-a zis să vină la biserica lui şi să se roage, că el o va ajuta în toate problemele ei, şi i-a dat şi un bănuţ de aur să aibă de unde da milostenie la copiii săraci. Mărturiseşte că, de câte ori se unge pe coloană cu uleiul din candela sfântului, imediat o lasă durerile.
- O profesoară din Codlea mărturiseşte că a avut o viaţă grea şi a trebuit să care cu mâinile greutăţi pentru a-şi întreţine familia, aşa că s-a ales cu dureri la mâini. Oricum durerile erau insuportabile şi permanente. A venit la noi şi s-a rugat la Sfântul Nectarie şi, aşa cum stătea cu mâinile pe icoana sfântului cu partea vătămată pe icoană, durerile au început să fie mai uşoare tot mai uşoare şi într-o săptămână nu mai avea nimic. Sunt şi altele, deocamdată vă scriu doar atât.


 Medicul repeta întruna:
Doamne, ce-i aici!”


Nu puteam să nu scriu despre minunea pe care a făcut-o, cu mine şi cu Nectaria, bunul Dumnezeu, prin plăcutul sfânt al lui, Nectarie.
Cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, soţul meu a spus că, dacă Dumnezeu ne va mai dărui un băiat, îl vom numi Nicolae. Eu am completat, spunând că, dacă va fi fetiţă, o vom numi Nectaria.
Mie, însă, o nouă sarcină îmi punea viaţa în pericol. Spovedindu-mă, am luat binecuvântare şi întărire de la Dumnezeu, fiindcă El ştia mai bine dacă burta aceasta mai putea ţine încă un copilaş. De ce spun asta? Cele trei sarcini de dinainte au fost făcute prin operaţie de cezariană, în ultimele două cu eventraţie în timpul sarcinii, fără să hernieze niciun organ. La prima vedere, ar părea că am vrut să-L ispitesc pe Dumnezeu, dar nu am avut nicio clipă această intenţie.
Când am aflat că voi avea un copilaş, iniţial mi-a fost frică, în special pentru prunc, dar ne-am încredinţat Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, pentru că îi iubim foarte mult, după Dumnezeu şi Maica Domnului.
Trebuie să menţionez că în 2008 am fost operată de eventraţie. Medicul mi-a spus că, la ce a văzut acolo – peritoneul ciuruit – ar trebui pusă plasă. Am întrebat dacă aceasta reprezintă un impediment în cazul unei eventuale sarcini. Răspunsul fiind pozitiv, am refuzat. M-am rugat atunci la Sfinţii Nicolae, Nectarie şi Ioan Rusul. Nu pot spune că am simţit injecţia care mi s-a administrat pentru rahianestezie (făcută în coloană), în schimb un nectar dulce se răspândise în acel loc.
Dar să revin la îngeraşul din burtică, pentru care duceam multă grijă, am pornit mai departe cu nădejde şi credinţă în suflet. Având trei copii (12, 6 şi 3 ani), chiar dacă sunt ajutată de mama mea, sunt multe treburi de făcut în gospodărie. Probabil am depus mult efort, deoarece au început treptat durerile abdominale. Aveam nevoie de câteva clipe să mă odihnesc şi durerile dispăreau.
Într-o zi s-a produs ce era de aşteptat, a herniat un organ, şi anume intestinul, care ieşise în zona buricului şi se vedea prin piele. Cu dureri îngrozitoare am ajuns la medicul care mă operase în 2008. El mi-a aşezat intestinul la loc.
Iniţial, am vrut să merg la medicul care mă văzuse de la începutul sarcinii, dar acesta a afirmat că înţelesesem greşit, şi el nu putea să mă opereze. Eram disperată, pentru că în luna a 5-a de sarcină, cu greu te mai acceptă cineva, cu atât mai mult în situaţia mea. Aveam impresia că toţi medicii fug de mine. Chiar aşa era, pentru că oricând puteau să apară complicaţii.
Între timp, făcusem o ecografie şi aflasem că pruncul va fi o fetiţă, deci se va numi Nectaria. Ştiam că Sfântul Nectarie nu o să ne lase. Sora mea a vorbit cu un Părinte despre ce probleme aveam, şi sfinţia sa ne-a recomandat să mergem la domnul doctor Calciu, medic bun, credincios, cu foarte multă răbdare. Dumnealui a preluat cazul, cu îngrijorare în suflet, deoarece nu ştia la ce să se aştepte când va deschide burta. Dacă vor ieşi intestinele va fi complicat (trebuia să se ocupe mai întâi de mine şi apoi să scoată copilul), plus că exista posibilitatea să nu duc sarcina până la termen. Dar, cu ajutorul Sfântului Nectarie, care rânduise să-l întâlnim pe domnul doctor Calciu, am reuşit să duc sarcina până la termen…
Era 20 Mai. La această dată, este pomenirea mutării moaştelor Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi ziua în care Sfântul Nectarie a intrat în „cerescul cin monahal”. Sosise ziua operaţiei! Am plecat la spital cu frică, dar şi cu multă nădejde în suflet. Mă gândeam tot timpul la copilaş, dacă o să fie bine. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, ştiam că va fi.
În momentul în care am intrat în operaţie, au pornit mesajele către părinţi, maici de la mai multe mănăstiri, către părintele duhovnic, către rude şi prieteni. Chiar şi oameni pe care nu îi cunoşteam s-au rugat pentru mine şi Nectaria. Sora mea, Veronica, şi soţul meu trimiseseră mesaje peste tot. Le mulţumesc încă o dată pentru rugăciunile lor. Ne-au ajutat pe mine, pe prunc şi chiar pe domnul doctor Calciu.
Revenind la momentul operaţiei, trebuie să specific că pentru anestezie s-a utilizat rahianestezie, aşa că am auzit tot, chiar dacă medicul anestezist încerca să îmi distragă atenţia. Medicul repeta întruna: „Doamne, ce-i aici!”. Eu mă rugam ca totul să fie bine, şi iată, am auzit-o ţipând! Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, se născuse îngerul meu mic. A avut trei kilograme şi cinci sute de grame şi cincizeci şi doi de centimetri la naştere, fiind perfect sănătoasă.
După ce s-a terminat intervenţia, domnul doctor Calciu a afirmat că a fost o minune că acest copilaş s-a dezvoltat şi a ajuns până la termen într-un spaţiu atât de mic, deoarece, pe lângă că era un uter fibromatos, se mai şi întorsese, ca şi cum ai stoarce nişte rufe, şi cu intestinele răspândite în tot abdomenul.
Acum, la două luni şi jumătate, Nectaria cântăreşte şase kilograme şi patru sute de grame şi are şaizeci şi doi de centimetri, este cuminte, zâmbitoare şi sănătoasă. Am botezat-o la patruzeci de zile şi mare bucurie s-a aşternut în sufletele noastre.
Îţi mulţumim, Sfinte Nectarie, pentru grija pe care i-o porţi acestui prunc!
Îţi mulţumim, Doamne, pentru grija Ta pentru noi păcătoşii şi ajută-ne să ne îndreptăm şi să se mântuiască sufletele noastre!



Nectaria s-a născut printr-o minune!!!


Sunt o fiinţă fericită!
Fericită, în primul rând, pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (cinci ani), Daria (trei ani) şi Nectaria (un an) şi că, în cele mai grele momente ale vieţii, m-a purtat El Însuşi pe braţe, prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.
Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti sfinţi care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi, cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare, izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca, prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită, datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţă Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv († 15 noiembrie, Edessa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (†1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, Sfântul Nectarie al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.
Demn de remarcat este faptul că, deseori, sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: „m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg, dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. A trebuit să treacă zece ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai cincizeci de minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22:00 nu am avut nimic, nicio durere. La 22:50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat, rozaliu, blondă, cu ochii albaştri… Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că nouă luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei sfinte (†19 martie), dar, încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că, dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă, îi voi pune numele lui.
Timpul a trecut şi, în primăvara anului 2005, eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: „Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nicio decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul?
Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă: „Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început sarcina cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte, aşteptând clipa fatală şi lăsându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine…” – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit Acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş „pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest „botez” al conştiinţei, m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris, ca să cunoască toţi cât de „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”.
După patruzeci şi opt de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: „Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei… Totul e OK”. Am tresărit de uimire… Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.
A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 noiembrie), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el, ca să-l putem „îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur crezând că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv „s au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 noiembrie), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10:00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică, încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10:30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia „zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe „masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar.
Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. „NEC-TA-RI-A!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. „Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit… Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainica realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (de exemplu: „în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii…”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: „De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere…”
„Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. „Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!…”. „Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. „Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. „ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat…, dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.
Dar să revin la dulcea mea Nectaria, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. „Copiii doriţi sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a cinci copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea… Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pământul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu „mierea” îngerească a acestei „albinuţe”, ci m ar fi aşteptat, fără să ştiu, „cupa” plină de „fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lăsat să cad în ispită!
Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la două-trei zile timp de un an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, de la Mănăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne a pus credinţa la încercare.
Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie „se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a treia zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nicio intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut, în februarie 2005, cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:
N: – Am auzit că ai făcut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii, dacă te-ai rugat?
A: – Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!
N: – Cine a venit la tine?
A: – Sfântul Lafail!
N: – Şi cum arăta?
A: – Avea barbă lungă!
N: – Era mic sau înalt?
A: – Înalt!
N: – Şi cum era îmbrăcat?
A: – Ca tati!
(….)
N: – Ia să vedem, care din această icoană?
A: – El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare că sfinţii lucrează şi „în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se „descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai harului Sfintei Treimi – „structura supremei iubiri”.
Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască. Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tărâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o, în special, pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi acatistul sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai „ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o „pe toate părţile”: nicio lovitură, nicio vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc pentru a ne întâlni cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul ar fi fost inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire….
Şi încă ceva foarte important: şapte luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar cincisprezece, douăzeci de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n oră, parcă certându-mă… Cauza? Am făgăduit ceva şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? Făgăduinţele făcute sfinţilor trebuiesc îndeplinite imediat, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.



După şapte ani de aşteptări şi chin...
eram însărcinată!!!


Stau la marginea pătuţului şi-mi privesc îngeraşul dormind liniştit. Doarme exact ca tati al ei, cu mânuţa sub pernă. Şi lacrimile îmi curg pe obraji. E a mea? E chiar a mea? Au trecut trei luni şi încă nu-mi vine să cred...
Povestea mea şi a soţului meu a început acum 20 de ani, când într-o excursie la munte (eram colegi de clasă la Liceul PTTR din Bucureşti) ne-am descoperit. Apoi, nu peste mult timp am devenit soţi. Eram studenţi, aveam doar 20 de ani şi o grămadă de vise: să terminăm studiile, să avem cariere de succes, să ne cumpărăm maşină... Copiii nu intrau în planurile noastre de atunci – gândeam că trebuie mai întâi să ne facem o situaţie.
Anii treceau şi cariera mea de succes nu se contura. Aveam deja 29 de ani când am început să mă gândesc că adevărata mea împlinire ar putea fi un copil... Doi ani de zile am aşteptat lună de lună cu emoţie, în speranţa că îi voi putea da soţului meu vestea cea mare... Apoi, încă trei ani de investigaţii şi controale la cei mai buni medici ginecologi din Bucureşti. Dar, deşi totul părea în regulă, minunea întârzia să apară. Nici tratamentele naturiste pe care le-am urmat nu au avut vreun rezultat.
Aşteptam cu înfrigurare fiecare nouă lună, pentru ca apoi să cad iarăşi şi iarăşi în tristeţi udate de multe lacrimi. Lumina acestor ani trişti a fost credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, care ni se descoperise şi nouă, păcătoşilor.
În anul 2008 soţul meu a fost împreună cu colegii săi într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Am folosit această ocazie pentru a ne mai cumpăra câteva icoane. Printre altele, îl rugasem să aducă o icoană a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, al căror acatist îl citeam cu speranţa că vom dobândi pruncul mult-dorit.
I-am aşteptat nerăbdătoare sosirea. Totuşi, când mi-a arătat icoana pe care o adusese, am rămas surprinsă. Pe ea erau reprezentaţi doi bărbaţi şi o fetiţă! Soţul meu era contrariat – colegii săi, credincioşi practicanţi, chiar şi călugărul de unde o cumpărase, toţi îl asiguraseră că aceea era icoana pe care o căuta.
Am descoperit că icoana îi reprezenta pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina – martiri din Lesbos. Şi pentru că nimic nu e întâmplător, ea fusese achiziţionată chiar în ziua în care aceştia erau prăznuiţi! Am început să caut să aflu cât mai multe despre aceşti sfinţi, considerând că ceea ce s-a întâmplat cu icoana este un semn de la Dumnezeu, care ne arată calea de urmat pentru a ne împlini visul de a avea şi noi copii.
La sfârşitul anului 2008, începutul anului 2009, căutând pe internet acatistul acestor sfinţi, am dat de mărturia unei doamne preotese din Sibiu, care povestea cum una dintre fetiţele dânsei a fost ajutată de aceşti sfinţi să scape de o problemă medicală grea (constipaţie cronică), iar sarcina şi naşterea uneia dintre fetiţe a fost ocrotită de... Sfântul Nectarie.
Am început să citesc şi eu despre viaţa şi minunile Sfântului Nectarie, care m-au impresionat până la lacrimi. Apoi am citit Acatistul Sfântului Nectarie cu simţire profundă, aşa cum nu mai citisem alte rugăciuni până atunci. Mi-am propus să îl citesc în fiecare seară, sperând că sfântul se va milostivi să mă ajute şi pe mine. Luna ianuarie a trecut iar eu, păcătoasa, nu reuşisem să mă ţin întru totul de promisiune. Şi totuşi, Sfântul Nectarie, grabnic ajutător, nu mă lăsase: după şapte ani de aşteptări şi chin... eram însărcinată!!!
Am alergat într-un suflet la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, acolo unde se află moaştele Sfântului Nectarie, şi i-am mulţumit cu lacrimi în ochi. Atunci am simţit mai puternic ca niciodată cât de mare e bunătatea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi pentru noi, păcătoşii păcătoşilor.
A urmat o lună de fericire. Însă în martie ne-am făcut din nou griji, pentru că în urma unor sângerări mi s-a pus diagnosticul „iminenţă de avort”, motiv pentru care am stat la pat, dar pentru că tratamentul şi-a făcut efectul, în luna aprilie mi-am reluat activitatea.
În noaptea de Înviere am fost la Mănăstirea Radu Vodă, pentru a fi cât mai aproape de Sfântul Nectarie. Lângă noi se afla un cuplu cu o fetiţă în braţe. Coincidenţă sau nu, mama fetiţei purta acelaşi nume ca şi mine. Ne-am întors acasă târziu în noapte, după terminarea Slujbei de Înviere, dar tihna sărbătorii ne-a fost spulberată instantaneu, când mi s-a declanşat o hemoragie puternică.
Am plecat în mare grabă la spital. Prima ecografie făcută în camera de gardă a confirmat că inima copilaşului încă bate. În acea noapte, pe patul de spital, cu lacrimile şiroind pe obraji, mă gândeam că prezenţa lângă noi de la biserică a acelei doamne cu fetiţa în braţe e un semn de la Sfântul Nectarie că voi trece cu bine de această cumpănă şi vom ajunge să ne ţinem în braţe pruncul. Din fericire, aşa a şi fost. Sfântul Nectarie nu m a părăsit şi, deşi aveam un hematom uriaş, care m-a ţinut la pat tot restul sarcinii, copilul nu a fost afectat şi s-a dezvoltat normal.
În dimineaţa zilei de 5 octombrie 2009, de pe masa de operaţie i-am dat primul sărut micuţei Nectaria! Ocrotirea Sfântului Nectarie am simţit-o şi când Nectaria avea doar o săptămână, iar mama, care mă ajuta în acele prime zile de după operaţia de cezariană, a făcut o viroză foarte puternică, care însă nu a afectat-o în niciun fel pe fetiţa mea, în preajma căreia stătuse destul de mult.
Pentru că nu şi-a întors faţa de la mine păcătoasa şi ne-a dăruit-o pe Nectaria, schimbându-ne viaţa, atât cât voi trăi le voi mulţumi Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie pentru această minune săvârşită.
Închei povestirea mea cu nădejdea că şi alte suflete chinuite de deznădejde vor găsi tărie, sprijin şi alinare la Sfântul Nectarie cel grabnic ajutător.
Doamne, ajută!



În zilele noastre puţini dintre oamenii care sunt ajutaţi de sfinţi au bunăvoinţa de a scrie sau de a le povesti altora ce li s-a întâmplat. Eu am încercat, şi prin vorbe, dar şi prin scris, să îi îndemn pe cei care au primit ajutor minunat să împărtăşească această bucurie şi altora. Am avut vie în minte minunea făcută de Sfântul Nectarie din Eghina care a mustrat o femeie pe care o vindecase de cancer pentru că aceasta nu tipărise povestirea minunii. Şi, ca să nu fiu făţarnic şi să nu păstrez eu însumi tăcerea asupra ajutorului primit de la Sfântul Nectarie, voi povesti un vis.
Ştiu, nu e bine să credem în vise, căci pot fi de la fire sau de la diavol. Dar visul acesta a fost aparte…
În noaptea de dinainte de Duminica Tomii, în anul 2006, am visat că eram într-o biserică. Acolo am văzut că se găsea paşte (pâine binecuvântată în noaptea de Paşti) - semn că nu trecuseră multe zile de la Praznicul Învierii. Într-o raclă se aflau moaştele Sfântului Nectarie, întregi. În spatele raclei, între raclă şi icoana mare a sfântului, duhovnicul meu se ruga în genunchi, cu capul pus de raclă. Uitându-mă la sfintele moaşte, mi s-a părut că sfântul începe să îşi mişte ochii şi gura. Şi i-am spus, calm, duhovnicului meu:
- Părinte, vorbeşte.
Părintele nu avea cum să îi vadă faţa. Eu m-am pus în genunchi şi l-am rugat pe sfânt să mă binecuvânteze. Sfântul, cu o cruce mare de fier, grea, a început să îmi facă cruce pe cap. Şi îmi repeta: „Să fii binecuvântat”. Sau: „Te binecuvântez”, nu mai ştiu exact…
Când m-am trezit, m-am gândit că visul e de la fire sau de la diavol, pentru că nu sunt vrednic să mi se arate Sfântul Nectarie.
Seara, l-am sunat pe părintele meu duhovnic şi i-am spus:
- Părinte, să nu râdeţi de mine. Am visat ceva ciudat…
Şi i-am povestit visul. După care l-am întrebat:
- A fost de la fire, de la diavol sau de la Dumnezeu?
- Cum să fie de la diavol, când eu m-am rugat astăzi pentru tine la moaştele Sfântului Nectarie?
- Aţi fost la Mănăstirea Radu Vodă? - l-am întrebat, gândindu-mă că slujise la mănăstirea din Bucureşti unde se află o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, şi unde s-au făcut multe minuni.
- Nu, am fost chiar în Eghina…
Am rămas fără cuvinte. Când sunasem pe mobil, nu ştiam că părintele e în Grecia şi că are activat serviciul de roaming…
În duminica următoare am fost la Mănăstirea Căşiel şi l-am întrebat pe părintele Serafim acelaşi lucru, de unde a fost visul…
- De ce mă întrebi dacă a fost de la diavol? A fost o binecuvântare de la Sfântul Nectarie. Sfântul te a binecuvântat pentru rugăciunile tale şi pentru cele ale duhovnicului tău...
Cred că, deşi sunt păcătos, sfântul m-a binecuvântat pentru că am vorbit despre minunile sale. Am scris chiar un articol, Între osânda tăcerii şi binecuvântarea mărturisirii2, tipărit în volumul Noi minuni ale Sfântului Nectarie, tocmai despre faptul că nu avem voie să trecem sub tăcere ajutorul pe care îl primim de la sfinţi…
Cred că sfinţii îi binecuvântează, tainic, pe toţi cei care dau mărturie despre sfinţenia lor. Ar fi bine ca toţi cei ajutaţi să fie mărturisitori…
Am auzit multe minuni ale sfântului, dar cei care s-au învrednicit de ele s-au sfiit să le aştearnă în scris. Frumos zice troparul Sfântului Nectarie:
Slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!


Am înţeles că Sfântul Nectarie
s-a îndurat de mine, păcătoasa”


Mă numesc Cornelia, sunt din Timişoara şi sunt datoare faţă de Sfântul Nectarie să relatez minunea pe care a făcut-o cu mine în anul 2004.
Eram foarte bolnavă şi mergeam la Catedrala Mitropolitană Timişoara. Acolo am auzit de părintele Ioan Dimitriu. L-am găsit pe părinte la biserica de boli contagioase Pădurea Verde. Părintele, văzându-mă bolnavă şi necăjită, mi-a propus să merg în pelerinaj în Grecia. Până atunci nu mai fusesem niciodată în pelerinaj. M-am hotărât pe loc şi aşa am ajuns pe insula Eghina, la Sfântul Nectarie. Înainte de plecare am considerat că trebuie neapărat să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Când am ajuns la Sfântul Nectarie am stat tot grupul la rând, să ne închinăm la sfintele moaşte, după care am citit Acatistul Sfântului Nectarie.
După ce am terminat de citit, am mers la mormântul sfântului, unde am pus urechea, aşa cum se face acolo, şi am ascultat, cu emoţie, paşii bunului Sfânt Nectarie. Apoi am coborât la biserica nouă, care era încă în construcţie. Când am ajuns la racla din biserica nouă, m-am închinat în faţă, apoi pe partea stângă lateral şi când am ajuns lateral dreapta, m-am aşezat pe raclă cu pieptul şi braţele deschise, ca într-o îmbrăţişare. Cu mari emoţii retrăiesc şi acum aceste clipe. Am stat aşa câteva minute, nu ştiu câte pentru că abdomenul meu a început să se contracte foarte tare şi respiraţia, mai ales expiraţia, a devenit foarte puternică. Am auzit apoi câteva cuvinte în limba greacă, pe care n-am fost în stare să le reţin din cauza emoţiilor. N-am ştiut ce să fac şi cum să reacţionez şi dacă am voie să spun cuiva. Am înţeles că Sfântul Nectarie s-a îndurat de mine, păcătoasa.
Când am urcat treptele spre biserica veche eram epuizată, abia am putut urca. Acolo l-am găsit pe părintele Ioan Dimitriu, care văzându-mă a înţeles că Sfântul Nectarie a făcut cu mine una din multele minuni pe care le face cu cei ce merg la el pregătiţi, cu credinţă şi dragoste.



MINUNEA SFÂNTULUI NECTARIE
ŞI A MAICII DOMNULUI DE LA MALEVI1


În Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul o maică s-a îmbolnăvit foarte grav. Avea doar douăzeci şi patru de ani şi se numea Veronica. La început avea dureri de cap, apoi a început să o doară mâna dreaptă. Maicile au dus-o la un spital din Atena unde a stat patru luni şi jumătate şi, cu toate străduinţele medicilor, nu s-a văzut nicio îmbunătăţire. A fost adusă din nou la mănăstire, dar situaţia se înrăutăţea pe zi ce trecea. A fost dusă din nou la spital, dar după o perioadă medicii au spus că nu mai au ce-i face, deoarece nu mai are mult de trăit şi, dacă vor, maicile pot să o ia la mănăstire.
Îi paralizaseră picioarele, o mână, iar capul nu mai putea să şi-l ridice. Permanent avea crize, iar temperatura nu scădea sub 39o. Doctorii au zis că măduva picioarelor se topise, transformându-se într-un lichid. Maica stareţă, împreună cu toate maicile, ştiind că nu mai are mult de trăit, s-au hotărât să o tundă în schima mare. Dar iată ce ne-a povestit chiar maica Veronica:
„Era în Duminica Ortodoxiei, aveam o criză şi dureri mari, am văzut-o pe fosta stareţă a noastră care adormise întru Domnul. A venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus într-o biserică a Maicii Domnului din Patra. În biserică era o Doamnă preaslăvită. Stareţa m-a lăsat într-un colţ şi s-a dus la acea Doamnă pentru a vorbi cu ea. Am auzit şi eu discuţia lor. Stareţa a întrebat-o: «Doamna mea, ce se va întâmpla cu acest copil şi ce va fi cu crizele?» «Nu fi supărată, nu va mai avea crize.» «Vai ce bucurie! - a zis stareţa. Dar febra şi durerile de care suferă aşa tare, ce va fi cu ele?». «Să facă puţină răbdare; nu vezi cât se întristează maicile pentru dânsa? Ia gândeşte-te, dacă o vom lua, cât se vor mâhni! Nu fi tristă, nu va păţi nimic!». Şi zicând acestea, a plecat fără să o mai văd.
Apoi, fosta stareţă s-a întors spre mine şi a zis: «Copilul meu, să-i spui stareţei să facă cât mai repede ceea ce s-a hotărât, deoarece va ajuta mult. Ai grijă să nu uiţi ce ţi-am spus». Era vorba despre tunderea în schima mare, dar eu nu ştiam, deoarece în ultimele zile nu mai recunoşteam pe nimeni. Durerile au continuat, iar doctorii au zis maicilor că duminică voi muri.
Sâmbătă am avut dureri foarte mari, iar pe la patru după-amiază am rugat-o pe maica Euniki să-mi facă o injecţie calmantă şi, în curând, am adormit. Nu după mult timp am auzit o bătaie în uşă, dar nu am răspuns. M-am gândit în sinea mea: «Oare maica Euniki nu le-a spus că sunt obosită şi vreau să mă odihnesc? Oare cine să fie?» - m-am întrebat.
Deodată se deschide uşa şi văd intrând o Doamnă preaslăvită, un episcop şi un bărbat înalt, care era îmbrăcat cu o manta (astăzi nu se mai obişnuieşte să se poarte aşa ceva). Doamna, văzându-mi privirea mirată, mi-a zis:
– Cred că te întrebi cine suntem şi de unde venim la ora aceasta. Eu sunt de la Mănăstirea Malevi şi de acolo vin, iar Preasfinţitul este Sfântul Nectarie din Eghina, iar el este ucenicul cel iubit al Domnului nostru şi locuieşte aici, este ocrotitorul vostru.
Între timp, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
– Eu am venit şi duminică. Aveam de gând să vin peste câteva zile ca să te ajut, dar ştiind că mâine vei lua schima mare, m-am gândit să vin astăzi şi să te ajut să te ridici, ca să-ţi poţi începe rânduiala şi să te pregăteşti.
– Eu, Doamna mea, nu pot să stau pe picioarele mele, nu pot să mă mişc. Vin câte două-trei maici şi nu pot să mă facă bine. Dar dumneavoastră cum o să mă ajutaţi? Cum pot să-mi fac rânduiala mea, dacă mă doare aşa de tare?
– Copilul meu, de multe ori când copilul are o durere, un necaz, inima mamei doare şi mai mult. Pe mine m-au strigat atâţia copii pentru tine şi inima mea m-a durut. Chiar dacă Dumnezeu avea în planul Lui să te lase mulţi ani la pat, eu m-am rugat Stăpânului Hristos să vin să te vindec astăzi, pentru că inima mea nu mai suporta. Oare nu crezi în puterea lui Dumnezeu?
– Cred, i-am zis eu.
– Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, mi-a răspuns ea.
– Atunci de ce, Doamna mea, nu m-aţi făcut bine când aţi venit cu câteva zile în urmă, după cum mi-aţi spus?
– Nu te-am făcut bine, a zis Doamna, pentru că lumea ar fi zis că te-a adus la sănătate, când ţi-ai revenit, criza prin care ai trecut. De aceea am lăsat pe astăzi, ca să se slăvească mai mult numele lui Dumnezeu.
În chilie aveam un dulăpior şi pe el aveam diferite iconiţe. Ducându-se, Doamna a luat o iconiţă şi venind lângă mine, a zis:
– Uite! Ia această iconiţă ca să înţelegi cine sunt!
Era a Maicii Domnului de la Malevi. În continuare mi-a zis:
– Veronico, acum ai să-mi aprinzi candela?
Asta mi-a zis-o pentru că atunci când eram în spital, am văzut în somn că mă aflam pe un loc înalt şi necunoscut. Era o bisericuţă a Maicii Domnului. Am vrut să merg, dar nu am putut, şi atunci am zis: «Preasfânta mea, dacă nu mă faci bine, nu-ţi voi mai aprinde candela».
Pentru aceasta mi-a zis cele de mai sus. Atunci eu, ca şi cum mi-aş fi revenit, am strigat:
– Preasfânta mea, tu eşti?
Zicând aceasta, s-a întors zâmbind, şi apoi a dispărut. În momentul acela, revenindu-mi, nu-mi dădeam seama dacă am dormit sau nu, dar am văzut în mâinile mele iconiţa Maicii Domnului de la Malevi. Această iconiţă mi-o adusese un arhimandrit, pe când eram bolnavă în spital.
După ce mi-am revenit, m-am ridicat în picioare, iar în clipa aceea trecea prin dreptul geamului meu maica Nectaria. Am strigat-o să vină înăuntru. Atunci am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o, înţelegând că s-a făcut o minune cu mine.
Imediat maica Nectaria s-a dus să le vestească şi maicilor minunea, dar niciuna nu era de găsit, căci toate erau la Vecernie. În cele din urmă s-a dus în biserică şi a strigat: «Maicilor, veniţi! S-a făcut o minune cu maica Veronica! Este complet sănătoasă!».
Când au venit să mă vadă, eu stăteam în uşă, iar ele au început să plângă şi se pierdeau de emoţie. M-am dus în biserică şi am stat la vecernie, iar când am ieşit, au tras clopotele ca să-i mulţumim Maicii Domnului. Au fost anunţate rudele şi toţi cunoscuţii. Apoi s-a făcut Acatistul Maicii Domnului şi alte slujbe de mulţumire. În ziua următoare am fost tunsă în schima mare, primind numele de Magdalena”.
După câteva zile a mers toată obştea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, împreună cu maica Magdalena, la Mănăstirea Malevi, ca să îi mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută.







2 comentarii:

  1. Buna ziua, Numele meu este Dr. James Henry de la Universitatea din Benin Teaching Hospital, sunt specialist în Chirurgie pentru organe și ne ocupăm de cumpărarea de organe de la oameni care doresc să vândă, iar noi suntem localizați în Nigeria, SUA și în Malaezia , dar sediul nostru se află în Nigeria. dacă sunteți interesat să vă vindeți rinichiul sau să vindeți orice parte din organul corpului dvs. Vă rugăm să ne contactați pentru mai multe informații. Contactați-ne prin intermediul
    E-mail: jameshenryhome@gmail.com
    Număr Whatsapp: +2348110133466
    Sper să aud de la tine.
    Salutari,
    Dr. James
    CEO
    UNIVERSITATEA SPITALULUI DIDACTIC BENIN.

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna ziua, Numele meu este Dr. James Henry de la Universitatea din Benin Teaching Hospital, sunt specialist în Chirurgie pentru organe și ne ocupăm de cumpărarea de organe de la oameni care doresc să vândă, iar noi suntem localizați în Nigeria, SUA și în Malaezia , dar sediul nostru se află în Nigeria. dacă sunteți interesat să vă vindeți rinichiul sau să vindeți orice parte din organul corpului dvs. Vă rugăm să ne contactați pentru mai multe informații. Contactați-ne prin intermediul
    E-mail: jameshenryhome@gmail.com
    Număr Whatsapp: +2348110133466
    Sper să aud de la tine.
    Salutari,
    Dr. James
    CEO
    UNIVERSITATEA SPITALULUI DIDACTIC BENIN.

    RăspundețiȘtergere