Ar trebui sa incepem cu o minune
neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii
incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase,
vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite,
care au insa valoarea si importanta lor.
Anastasie (acesta a fost numele de
botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame,
frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi,
singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta?
Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o
traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie
credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea
oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.
Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile.
Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce
plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de
amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se
din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu,
m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit
incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte
frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a
spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de
atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un
banut... Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot
muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc
eu, robul Tau, Anastasie.”
A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa
destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - in ceruri”.
Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare.
Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca
aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.
Sfântul Nectarie ne invata nu sa
intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie
ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor
nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt
incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.
Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?
Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit.
Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi
aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il
gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.
Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa
se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de
drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii,
negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat
scama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un
colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui
Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos,
pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi
scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa
daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce
plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi
aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus
nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne invata sa ne
rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura
aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.
Sfântul da marturie prin propria viata ca
Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip
minunat la cererile credinciosilor.
Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti
scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii,
inca de la intemeierea Bisericii.
Scrisorile noastre sunt rugaciunile.
Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie,
uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta.
Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu,
sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le
scrie sfintilor.
Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta.
Anastasie a rabdat vreme indelungata
inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a
ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.
Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie
Ma
numesc Boncea Ileana, am 72 de ani si sunt din Bucuresti. Sunt fiica de
preot, enoriasa a sfintei Manastiri Radu Voda din 1992. Credinta in
Dumnezeu mi-a fost insuflata de tatal meu, de cand eram copil. Deci, in
orice imprejurare, locul si ajutorul il gasim doar in Biserica si prin
slujitorii ei, care la noi, la Manastirea Radu Voda sunt cu totul
deosebiti. Sunt daruitori, ostenitori si foarte aproape de problemele
fiecaruia, de la Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul pana la ultimul
monah. Dumnezeu este atat de bun, indelungrabdator, ne mai cearta, ne
mai iarta, dar nu ne lasa niciodata.
O intâmplare petrecuta in 19 august
2001 m-a facut sa verific aceasta. Ce oameni alesi mi-a scos Dumnezeu
in cale, si cum am scapat de la moarte sigura, din situatia in care ma
aflam!
Eram pe strada când mi s-a facut
deodata rau. Am vomat cheaguri de sânge si aproape mi-am pierdut
cunostinta. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul
Ioan din capitala. De garda, la Urgenta, era o doctorita pe numele ei
dr. Ariadna Kuejdean, primul inger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a
consultat repede si, dupa pierderea mare de sange pe care o avusesem,
am ajuns la o anemie post-hemoragica severa (6), cardiopatie
ischemicã, tensiune arteriala 5. Personal, aceasta doctorita m-a condus
imediat in sectia de cardiologie, unde am fost tinuta sub aparate cinci
zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea si anemia. In urma
consultatiei, diagnosticul era:
-ulcer gastric duodenal
-hemoragie digestiva, cu anemie post hemoragica 6
-infarct miocardic.
Dupa redresare a urmat un consult
amanuntit, insotit de ecografii, si doctorii au stabilit urgent
interventie chirurgicala, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece
zile: ulcer gastric, crater ulceros de natura maligna.
Pâna la interventia chirurgicala au
trecut niste zile de groaza. Am alergat la manastirea Radu Voda, la
Prea Sfintitul Varsanufie, staretul acestei manastiri, pe care il
cunosc din 1998, si, având mare incredere in ajutorul si daruirea
dânsului, i-am explicat situatia si i-am cerut binecuvântare.
La plecare, mi-a daruit o seringa cu
mir de la Sfântul Nectarie, sa ma ung in fiecare dimineata. Am folosit
mirul cu mare incredere in Dumnezeu si in cel care mi l-a daruit.
Când m-am prezentat la Spital pentru
interventie, dintr-un ulcer malign, confirmat si de medicii care ma
consultasera, chirurgul care urma sa faca interventia, pe nume prof. dr.
Radu Petrescu, mi-a zis: ,,Nu am ce taia, rana s-a inchis”. Minunea
s-a produs datorita mirului primit de Ia candela Sfântului Nectarie.
La intoarcerea acasa, m-am dus iar la
manastirea Radu Voda, la racla Sfântului Nectarie, sa-i multumesc,
desi atunci nu stiam nimic despre viata Sfântului. La noi, la pangar,
am vazut cele doua carti (rosie si albastra) cu viata si minunile
Sfântului Nectarie, sfantul secolului nostru. Le-am citit si recitit,
dându-le spre cunoastere celor care au probleme de sanatate si
povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia
citindu-i minunile, mi-am dat seama cat m-a ajutat Sfântul, si i-am
sfatuit pe cei care le lecturau sa inceapa cartea rosie cu capitolul 2,
pagina 72 - minunile sfântului, apoi prima parte cu viata lui, si dupa
aceea cartea albastra, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliata
si reda foarte frumos viata si minunile Sfântului). Purtându-i o vie
recunostinta, simt nevoia sa-l fac si eu cunoscut celor care au
probleme si nu-l cunosc (ca si mine atunci).
Cumparând ambele carti (care s-au
epuizat) le ofer spre informare, impreuna cu relatarea mea, celor cu
situatii similare si nu numai.
Ii felicit pe cei doi autori ai
cartilor care s-au ocupat sa-l faca cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar ma
intrebam de ce nu se scriu si la noi astfel de marturii? Chiar astazi,
10 august 2003 am aflat ca la Manastirea Radu Voda se strang marturii
despre minunile sfântului, si m-am grabit sa dau marturia mea.
Desi au trecut doi ani, înca nu
mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o pacatoasa,
dar Bun este Domnul si minunate sunt lucrurile Lui, prin sfintii Săi
a1esi si slujitorii plini de har. Slavit sa fie in veci numele Lui.
10 august 2003, Bucuresti
Boncea Ileana
0 vindecare neasteptata
Ma numesc
Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am
fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu,
aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa.
In luna februarie a acestui an, fiind
invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul
deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de
genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar
mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament
fizio-terapeutic.
La intoarcerea mea in tara am aflat ca
situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie
aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe
coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva
spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea
lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra
nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt
era efectul si nu cauza suferintei lui.
Medicii de specialitate nu se puteau
pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea
diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii
minime.
Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au
transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul
mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata.
La auzul acestor cuvinte am fost
cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre
CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam
ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba
povara tocmai pe cel cu care se ajuta.
Din acel moment, mi-am pus toata
nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață,
rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere
dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul
Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe
Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia
Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei
acestuia.
Timp de o luna de zile pasii mei n-au
cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de
inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase
manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii
pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si
rugaciune.
Situatia devenea tot mai tensionata
prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste
amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii
mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile
lumesti.
Cu vreo doua saptamâni inaintea
ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea
Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele
Sfântului Nectarie.
Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna
foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila
Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in
insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in
nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul
acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai.
Aici aveam sa aflu multe din minunile
savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un
mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea.
Din acel moment am inceput sa citesc
si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia,
rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru
salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi
era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma
asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc.
In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o
noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la
Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat
neincetat.
La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am
rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla
Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi,
atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda
in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot
descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul
Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului.
Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi
dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat
sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a
carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu.
Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul
lui Dumnezeu, era prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe
noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle
pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei
zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu
nerabdare vesti de la fiica mea.
A urmat si telefonul acesteia prin
care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata
sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie
intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei
chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui
si s-a eliberat strangularea maduvei).
Eram totusi stapânita de teama, de
emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare
am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai
departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu
si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea
ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de
indoiala: "Sfântul a primit rugaciunea".
Asteptam in continuare vesti de la
fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi
dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu.
Fiica mea m-a sunat a treia zi
spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte
riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin
fizio-terapie.
Sunt plina de recunostinta si nu pot
pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a
rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna
doctorului.
Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi.
Maria P.
Sfantul Nectarie impotrivindu-se unei amagiri
Dintotdeauna,
Dumnezeu a binecuvântat pamantul cu flori nepretuite, pentru ca in
toate timpurile au existat oameni purtatori de Dumnezeu, care au
stralucit si i-au calauzit pe semenii lor spre calea mântuirii.
Dintotdeauna au existat sfinti, dar mi se pare ca niciodata nu au fost
atât de multi care sa fie asa de apropiati de oameni, cum se intâmpla
in zilele noastre. Poate ca raul s-a inmultit atât de mult incât si
Dumnezeu a trebuit sa inmulteasca numarul adevaratilor Săi slujitori de
pe pamânt, pentru ca, prin mijiocirea si prin ajutorul lor, oamenii sa
mai fie pasuiti.
Este uimitor cat de multi sfinti,
veniti din diverse colturi ale ortodoxiei, au trait sau traiesc inca in
zilele noastre. Pentru mine, care sunt o persoana tânara, crescuta si
educata dupa toate canoanele societatii moderne, a fost un soc atunci
când, din intâmplare, am ajuns sa citesc o cartulie despre câteva
dintre minunile Sfântului Nectarie din Eghina. Pur si simplu nu
pricepeam cum este posibil ca Dumnezeu sa Isi mai indrepte si in veacul
nostru privirea inspre noi, si inca intr-un chip atât de minunat.
De când am citit acea cartulie, am
inceput sa o port cu mine tot timpul atunci când calatoream mai departe,
pentru ca simteam oarecum ca nu sunt singura daca o am la mine. Intr-o
zi, am intrat pe internet, asa cum se obisnuieste printre tineri, din
curiozitatea de a discuta cu persoane din Grecia, pentru ca iubesc
foarte mult tara aceasta. Am intrat in vorba cu un grec din Australia,
pe nume Dimitris Christakis, care avea atunci 46 de ani si care intrase
si el pentru prima data pe internet. Cum am inceput sa vorbim, mi-a
spus direct ca are cancer la pancreas si ca i-au facut operatie, iar
sansele sa traiasca sunt de 50%. Am ramas socata, pentru ca nu mai
avusesem niciodata de-a face cu o persoana practic pe moarte.
Aducându-mi aminte de faptul ca Sfântul Nectarie i-a vindecat pe multi
de cancer si netrecandu-mi altceva prin minte in acel moment, l-am
intrebat:
" -Tu ai auzit de Sfântul Nectarie? "
El mi-a raspuns atunci pe un ton brusc inviorat:
" - Cum sa nu, daca el este protectorul familiei mele... "
Dupa ce am discutat ore in sir, am
mers acasa, unde, aflandu-ma sub puternica impresie a dramei acestui om,
care incepuse deja sa isi pregateasca cele trebuincioase pentru
inmormântare, si având in minte exemplul minunilor savârsite de Sfântul
Nectarie, care parca aranjase aceasta intâlnire, m-am gandit ca
trebuie sa fac ceva. Ca un om de stiinta mai degraba decat ca un
credincios, am analizat ce anume se cerea pentru ca Dumnezeu sa Se
milostiveasca si sa faca minunea. Am observat ca este nevoie mai ales
de doua lucruri: de rugaciune staruitoare si de credinta nestramutata.
Cu rugaciunea staruitoare a fost mai usor. Desi eram in timpul
examenelor, atunci cand ma opream din invatat, il rugam continuu pe
Sfantul Nectarie sa aiba mila de noi. Iar, pentru ca sa nu uit de
rugaciune, mi-am lipit chiar pe pereti foi de hârtie pe care scrisesem:
,"Sfinte Nectarie, videca-l pe Dimitris". Cu credinta nestramutata a
fost mai greu, pentru ca nu o prea aveam. Vazand ca nu progresez, in
disperare de cauza, am aplicat o metoda mai dura. Am pus pe jos scoici
si faceam Paraclisul Sfantului cu genunchii pe ele. Astfel, incet-incet,
credinta a inceput sa creasca si eram deja plina de nadejde.
Pentru ca durerea provocata de
scoici sa treaca, era nevoie de mai multe zile din momentul in care
incetam sa le mai folosesc. Intr-o seara, insa, dupa ce am facut din
nou rugaciune pe scoici, fiindca obosisem si ma dureau destul de tare
genunchii, rn-am intins pe pat ca sa ma odihnesc. Am atipit cam o
jumatate de ceas si, cand m-am trezit, nu mai aveam nici urma de
durere, desi, in mod normal, durerea ar fi trebuit sa treaca in câteva
zile. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori.
Pentru mine, acesta a fost un semn ca
Sfântul Nectarie asculta rugaciunile noastre, cu atât mai mult cu cat
insusi Dimitris - caruia deja ii ziceam tata, pentru ca ma atasasem
mult de el si pentru ca eu insami eram fara parinti - imi spusese ca i
s-a intâmplat si lui o asemenea minune. El si sotia sa, Vera, merg o
data la câtiva ani in Grecia, in insula Eghina, pentru a se inchina la
moastele Sfântului Nectarie. Cu ceva ani in urma, odata ajuns in
Eghina, Dimitris a hotarât sa nu mearga cu autobuzul pâna la manastire,
ci, ca semn de multumire si de iubire fata de Sfânt, s-a descaltat si a
mers pe jos. Dupa cum povesteste el, desi era ceva de mers, parca ar
fi avut aripi la picioare si parca pe drum nu erau pietre si tepi, ci
catifea. Si asa a rânduit Sfântul Nectarie, care ii rasplateste si ii
mângâie pe cei care il iubesc, de a ajuns la manastire inaintea
autobuzului. Dar, pentru ca mersese descult, picioarele ii erau pline
de rani. Dupa ce s-a instalat intr-o camera, s-a culcat pentru vreo
doua ore, iar, când s-a trezit, pe picioare nu mai avea nici urma de
rana sau de umflatura.
Astfel, m-am incredintat ca Sfantul
Nectarie ne era aproape. In acelasi timp, pe cat puteam, cautam sa il
incurajez pe tata si sa ii cresc nadejdea ca se va vindeca. El imi
spusese ca, atunci cand era in spital, inainte si dupa operatie, simtea
prezenta Sfantului deasupra patului sau. Iar eu, pentru a-l scoate
din starea in care se afla, il luam repede si ii spuneam :
" - Tu chiar crezi ca nu o sa te vindeci? Atunci de ce venea
Sfântul Nectarie la tine la spital? Numai ca sa-ti tina de urât?... "
Asa a trecut o perioada de timp si,
intr-o seara, in vreme ce stateam in genunchi si citeam Paraclisul
Sfântutui Nectarie, care era la sfârsitul cartuliei cu minuni pe care
am amintit-o, pe când tineam cartea in mâna, am simtit la un moment dat
nevoia sa ma opresc din rugaciune si am inchis ochii. Cat timp am
tinut ochii inchisi, cartea s-a deschis in alta parte, iar, in momentul
in care i-am deschis din nou, privirea mi-a cazut pe urmatoarele
cuvinte care se gaseau in carte: "Nu te nelinisti, copila mea,
parintele tau se va face bine in curând". Nu stiam ce sa cred. Se putea
sa fie de Ia Sfant sau se putea sa fie numai o ispita. Nu am spus
nimanui, dar am asteptat sa vad ce avea sa se intâmple. In zilele
urmatoare, tata a mers la analize. Am asteptat rezultatul cu destul de
mult calm, pentru ca, in sufletul meu, simteam ca nu se putea sa nu fie
bine. In ziua in care stiam ca avea sa primeasca rezultatele, m-am dus
la internet ca sa aflu ce s-a intamplat. L-am intrebat cu sufletul la
gura ce anume i-au spus medicii, iar el mi-a raspuns:
"- Mi-au zis ca o sa mor."
Dintr-o data, am inceput sa tremur cu
toata fiinta mea dar, imediat, el a inceput sa rada si mi-a spus ca a
glumit si ca doctorii i-au spus de fapt ca tumoarea a dat inapoi si ca
nu mai este nici un pericol.
M-am bucurat, fireste, dar socul prin
care trecusem imi intepenise parca simturile. Noaptea care a urmat a
fost pentru mine ingrozitoare. Desi dormeam, parca eram totusi treaza
si ma zvarcoleam de parca sufletul meu nu avea aer. La un moment dat,
m-am trezit, dar nu puteam sa-mi revin din senzatia de sufocare a
sufletului, de parca serpi nevazuti se incolacisera in jurul meu si nu
ma lasau sa respir. Atunci, mi-am adus aminte de o minune a Sfântului
Nectarie cu un om care a trecut printr-o situatie asemanatoare de chin
sufletesc, dar, luând ulei de la candela Sfântului, pe care il pastra
in casa, si facând cu el semnul crucii pe piept, si-a revenit. M-am dus
atunci la candela, care, de când l-am cunoscut pe tata, arde neincetat
la icoana Sfântului, si, chiar daca in ea era ulei obisnuit mi-am
inmuiat degetul in ulei si mi-am facut semnul crucii pe piept, fara sa
sper prea mult ca acest lucru imi va aduce vreo alinare. Dar ma
inselasem, pentru ca, imediat, toata senzatia de rau a disparut si am
adormit linistita.
In acele clipe nu am inteles care a
fost rostul acestei din urma minuni, dar, mai apoi, mi-am dat seama ca
ea a avut menirea de a confirma faptul ca vindecarea tatalui meu nu a
fost o ,"minune" a stiintei, ci o minune adevarata a Sfântului iubirii,
care nu isi intoarce fata de la nici un om care il cheama cu credinta
si cu dragoste.
Pentru mine, minunea savârsita de
Sfântul Nectarie a fost dubla, pentru ca un om a fost salvat de la
moarte, dar, mai mult decât atât, prin puterea si prin grija lui
Dumnezeu, am dobândit parinti adevarati, prin care m-am nascut din nou.
Parintele Nectarie, care - alaturi de
Maica Domnului, pe care o consider mama mea din cer - a devenit tatal
meu din cer, este de atunci in permanenta prezent in sufletul si in
inima mea. S-a intâmplat sa ma mai ocroteasca in mod simtit.
Cu vreo doi ani in urma, in timpul
verii, pentru ca petreceam foarte mult timp la internet vorbind cu
tata, am cunoscut (tot pe internet) un baiat grec, pe nume Nikos
Papadopoulos, care mi-a placut. Si el m-a placut pe mine si, dupa o
vreme, a hotarât sa vina cu masina in România ca sa ma cunoasca si,
eventual, sa merg apoi si eu in Grecia. Totul parea sa fie in regula.
Aveam chiar si binecuvântarea tatei. Insa, pe internet multe se pot
ascunde si nu am avut de unde sa ne dam seama cã baiatul era de fapt
insurat. Aceasta aveam insa sa o aflam mai târziu.
Intre timp, intr-o zi anume, baiatul
s-a urcat in masina si a pornit spre România. Eu am stat si l-am
asteptat si l-am tot asteptat, insa, nu numai ca nu a venit, dar nici
nu a mai dat vreun semn de viata. Nu am stiut ce sa cred, dar mi-am
vazut in continuare de viata mea. Intr-o zi insa, intrând din nou pe
internet, l-am gasit. Era acasa la el, dar parea foarte tulburat si
agitat. L-am intrebat insistent ce se petrecuse de fapt. La inceput, nu a
vrut sa imi zica nimic, dar, pâna la urma, mi-a spus ca este casatorit
si mi-a povestit tot ce i s-a intâmplat.
Din ceea ce mi-a spus el, in ziua
hotarâta s-a urcat in masina ca sa plece spre Iasi sa ma cunoasca, fara a
avea nici o mustrarea de cuget pentru faptul ca era casatorit. A
strabatut fara nici o problema Grecia si Bulgaria, dar, din momentul in
care a intrat pe teritoriul României, a inceput sa se simta foarte
tulburat. Cu cat inainta mai mult, cu atât se simtea mai rau. A reusit
sa treaca de Bucuresti dar, cand a ajuns la Crasna, nu a mai putut
inainta si a facut cale intoarsa.
Tulburarea care il cuprinsese era atât
de mare, incat abia daca mai vedea soseaua pe care mergea. A trecut
inapoi prin Bulgaria si a ajuns in Salonic, de unde trebuia sa mearga
spre vest, pentru a ajunge in Corfu, unde locuia. Insa, fara sa isi dea
seama ce face, in loc sa mearga spre vest, a luat drumul care ducea
spre Atena, adica spre sud. Pe drumul dintre Salonic si Atena, nu a mai
fost stapân pe faptele sale. Avea senzatia ca altcineva ii tine
volanul si ca masina merge incotro vrea ea. Atunci când a ajuns la
Atena (drumul dintre Salonic si Atena este de mai multe sute de
kilometri), a oprit masina si s-a intrebat ce cauta el acolo. Noapte
find, a privit prin parbriz pentru ca sa vada unde anume se afla.
Atunci, ochii sai au intâlnit ochii mari si blânzi ai unui calugar
batrân, imbracat intr-o rasa ponosita si cu scufie pe cap, care l-a
fixat pentru ceva vreme. In acele clipe, fara sa-si dea seama in ce
fel, gândul i s-a luminat. Stia de ce se afla in Atena: pentru ca sa
mearga in Eghina (insula Eghina se afla in apropierea Atenei). A luat
atunci un vapor si s-a indreptat in graba spre insula unde se aflau
moastele Sfântului Nectarie. Cum a ajuns sa se inchine la ele, a simtit
dintr-o data ca tulburarea il paraseste dupa care s-a intors acasa
linistit.
Oamenii nu Ii pot niciodata multumi
cu adevarat lui Dumnezeu pentru multele daruri si pentru purtarea Sa de
grija fata de noi. Insa, in neputinta mea, eu m-am gândit sa-i
multumesc Sfântului Nectarie vorbind despre el si altora, pentru ca si
semenii mei sa se impartaseasca din darurile minunate pe care Dumnezeu
le-a gatit celor care, in lumea aceasta vânduta celui rau, se
straduiesc sa nu se departeze de El. Il iubesc pe Sfântul Nectarie ca
pe un tata, iar el imi este mereu aproape, chiar si in chip simtit.
Intr-o zi, dupa ce am aflat ca in
Iasi se zideste o biserica cu hramul Sfântului Nectarie, am mers si eu
acolo la slujba. In biserica slujea un singur preot. Insa, atunci când
acesta a iesit cu Sfintele Daruri, m-am ridicat dintr-o data pe vârfuri
pentru ca sa-l vad si pe celalalt preot care slujea. Nu l-am vazut,
desigur, pentru ca nu exista un al doilea preot, dar, pentru câteva
momente, am avut senzatia puternica a prezentei Sfântului Nectarie ca
preot slujitor in acea biserica.
Intr-o alta zi, mergeam pe o strada
din apropierea bisericii de care am amintit, dar fara sa-mi dau seama ca
voi ajunge pe langa ea. Cum mergeam gândindu-ma la ale mele, dintr-o
data am simtit coborând asupra mea o senzatie puternica de pace si de
iubire. Nu stiam de unde vine aceasta, dar am privit in jur si am vazut
ca ma aflam chiar lânga biserica.
Sa dea Dumnezeu ca acest Sfânt, care i-a
iubit atât de mult pe oameni, incât s-a lasat umilit si calcat in
picioare de ei numai ca sa-i poata ajuta, sa se milostiveasca si asupra
românilor si sa verse de-a pururea harul sau si peste noi.
Elena Cristescu
Politistul
Domnul
Alekos Lihnos era politist. Binevoitor si serviabil, dar si cu un aer
serios, dadea in fiecare dimineata dispozitii celor ce se aflau in
subordinea sa. Era o bucurie sa-l auzi vorbind. Avea o voce frumoasa si
cristalina.
Intr-o zi, insa, se simti in vocea
lui o schimbare. Ceva ca o mica stransoare parca il impiedica sa
vorbeasca. Pe zi ce trecea, gatul i se inchidea, iar vocea i se auzea
din ce in ce mai stins. Bietul om se ingrijora. Deja era ceva serios.
Se duse la doctor, iar acesta il examina si-l trimise de urgenta la
Spitalul Crucii Rosii din Atena - ceva grav trebuie sa-i fi gasit
doctorul, ceva care depasea mijloacele sale. Cand a ajuns la spital,
doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gat.
“ - Domnule Lihnos, trebuie sa va operam ca sa scoatem tumoarea.”
Operatie de cancer la gat !... Toata
familia se tulbura. Vai, Doamne, operatie de cancer la gat... Se
stransera cu totii acasa si incepura sa se roage lui Dumnezeu, de la
care de multe ori primisera ajutor, dupa care hotarara sa mearga la un
chirurg faimos care taie cancerul cu cutitul Sfantului Duh - la
Sfantul Nectarie. Pornira asadar spre Pireu, de unde luara vaporul ce
mergea la Eghina. In doua ore au ajuns la manastire. S-au dus si s-au
inchinat la moastele Sfantului care ii privea bland din icoana, dupa
care au mers la Sfanta Liturghie. S-au rugat cu totii cu evlavie pentru
ca Sfantul Nectarie sa-si reverse darul sau asupra lor. Dupa slujba,
se apropiara sa sarute sfanta racla.
I-au deschis portita raclei, moment in care de la sfintele moaste a iesit ca o boare fina. S-au cutremurat de emotie.
" - Minune! ", au strigat cei de fata.
Era o minune. Sfântul Nectarie era
printre ei. S-au apropiat si au sarutat sfânta racla cu buze tremurânde.
Apoi au plecat plini de emotie. O liniste sfânta si dulce le inundase
sufletul si trupul, le infrumusetase chipul si le facuse mersul
sprinten. Au iesit din manastire si au plecat spre port. Toate in jur
si inlauntrul lor erau frumoase. O adevarata inchipuire a raiului. Au
intrat apoi in vaporul care, ca o lebada alba ce strapungea apele
albastre, i-a dus inapoi la Pireu.
Si cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmã de el. Abia Ia Pireu emotia le-a slobozit limbile.
" - Binecuvântat sa fie Domnul intru
sfintii Sai !", a spus atunci politistul cu voce frumoasä, curata,
cristalina, la fel ca mai inainte. Tumoarea disparuse. Insa când anume
sau cum... numai Dumnezeu stie.
In toata Scoala de Ofiteri, unde sa
tot fi fost aliniati sub cerul liber trei-cinci sute de barbati ca
brazii, rasuna acum din nou vocea puternica si impunatoare a
politistului, ca o voce de arhanghel:
" - Atentiune! Privirea catre rasarit! Descoperiti-va capetele! "
Vreti sa-l ascultati vorbind si
dumneavoastra, iubitii mei cititori? Locuieste pe strada Eghinis 81,
Kipseli, Atena 811. Numarul sau de telefon este 834 .672.
Sfantul Nectarie ofera un sfat bun
Pe
timpul in care era inca in viata, Sfantul Nectarie avea obiceiul sa se
plimbe câteodata prin diverse locuri ale insulei, sa vorbeasca cu
oamenii, sa Ie ofere un sfat bun si sa ii cunoasca mai bine. Intr-una
din zile, cam cu doi ani inainte de a trece la cele vesnice, s-a
intalnit cu un jandarm care pazea in insula un depozit de munitie. Au
stat de vorba pe mai multe teme, jandarmul fiind curios sa afle cat mai
multe lucruri legate de credinta, dar avand in sine un puternic spirit
de contrazicere. Era un om care nu accepta decat argumentele
materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic pâna
când nu vedea cu ochii sai si pipaia cu mâinile sale. De aceea,
discutiile se prelungeau adeseori si se terminau fara rezultate prea
impresionante. Influentat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta
sa creada in cele spirituale.
Dupa o buna bucata de vreme,
jandarmul respectiv a fost transferat Ia o alta unitate, care se afla
departe, pe o alta insula din Marea Egee. A stat acolo câtiva ani buni,
fara sa mai auda nimic despre Sfantul Nectarie. La un moment dat, a
fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, in insula Eghina.
Coborand de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea
militara si mare i-a fost mirarea si bucuria când s-a intalnit din nou
cu Sfantul Nectarie, pe drumul prafuit si incins de caldura. S-au
asezat pe o banca la umbra si au inceput sa reia anumite discutii mai
vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insa, nu se vedea in
punctele de vedere ale celor doi. Dupa ce s-au odihnit si au discutat
vreme de aproape jumatate de ora, si-a vazut fiecare de drumul sau.
Indata ce a predat actele pentru
care venise Ia unitatea respectiva, jandarmul a coborât jos in oras, Ia
cafenea, ca sa se intâlneasca cu vechii sai prieteni, pe care de atâta
timp nu ii mai vazuse. Din vorba in vorba Ie spuse:
- Imi place
la staretul Nectarie ca nu isi schimba convingerile cu usurinta. M-am
intalnit astazi cu el si mi-a dat aceleasi sfaturi pe care mi le dadea
si in urma cu cinci ani.
- Care staret Nectarie, l-au intrebat prietenii, poate l-ai confundat, staretul Nectarie a murit acum trei ani.
- Cum asa, doar il cunosc atat de bine, si apoi mi-a spus exact aceleasi lucruri pe care mi le spunea si atunci.
- Frate, asculta-ne ce
spunem, staretul Nectarie a murit acum trei ani. Daca nu ne crezi,
du-te sus Ia manastire si iti vor arata maicile mormantul lui.
Tulburat, dându-si seama de minunea
care se intâmplase, jandarmul a inceput sa plânga si a pornit cu pasi
repezi sus spre manastire. Pe drum ii intreba pe oameni daca este
adevarat ca a murit staretul Nectarie si toti ii spuneau acelasi lucru.
Sfantul s-a mutat Ia Domnul in urma cu trei ani.
A ajuns sus Ia manastire si a cerut
sa vada cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul
ca il vedeau plangand, maicile I-au condus Ia mormânt. A ramas acolo
multa vreme nemiscat, cazut intr-o adanca meditatie. Incepea sa
inteleaga in sfarsit ca credinta in Dumnezeu nu se bazeaza numai pe
argumente vazute, asa cum ceruse el tot timpul in discutiile cu Sfântul
Nectarie. Ii era din ce in ce mai clar ca, in marea Sa iubire fata de
oameni, Dumnezeu respecta libertatea fiecaruia si asteapta o
participare Iibera si voita din partea noastra la acest dialog al
dragostei care se manifesta prin credinta. Sfântul Nectarie il ajutase
si il luminase prin aceasta minunata aratare a sa dupa moarte, dar in
acelasi timp ii explicase ca noi trebuie sa credem nu doar datorita
unei minuni, care eventual ni se intâmpla sau la care suntem martori
oculari. Pentru ca astfel am fi oarecum privati de libertate si am cere
tot mereu alte si alte minuni care sa ne incredinteze. Mai mult, am
putea ajunge sa ne indoim inca si de simturile noastre, sa negam
minunea si sa ramânem necredinciosi. Dumnezeu vrea asadar o participare
libera la acest dialog al iubirii, pe care necontenit il poarta cu
intreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a
existentei noastre si a intregii fapturi. Ajunge doar ca ochii nostri
duhovnicesti sa se deschida prin credinta si rugaciune si sa vada si sa
recunoasca aceasta minune, preaslavind pe Creatorul tuturor.
A plecat intr-un târziu de Ia manastire, cu hotarârea ca viata sa sa ia un alt drum de acum inainte.
Nectarie Riga istoriseste
Nectarie
Riga, fiul lui Mihail si al Anastasiei Riga, locuitori in cartierul
Koridalos din Atena, era ofiter de marina si calatorea cu vaporul spre
Pakistan. Avea 25 de ani. La data de 17 martie 1989, in timpul
calatoriei, s-a imbolnavit din motive nedeslusite de medicul navei. I-a
paralizat piciorul drept si in acelasi timp, a orbit. A fost imediat
anuntat serviciul de interventii rapide si a fost transportat cu
elicopterul la mal si apoi cu avionul in Grecia. Iata ce istoriseste :
‘‘M-au asteptat parintii mei la
aeroport, impreuna cu reprezentanti ai companiei maritime la care
lucram si cu doctorul Skafidis. M-au pus intr-un carucior pentru
invalizi si apoi cu ambulanta am fost dus Ia Spitalul Central. Aici am
fost examinat de catre un neurochirurg, care a dat dispozitie sa mi se
faca o tomografie completa, cu precadere in zona capului. Nu au
descoperit insa nimic deosebit. Discutau intre ei cu indoiala,
neputandu-si explica ce se intampla. Spuneau: ‘‘Ciudat lucru: ochii sai
se misca normal, pupilele raspund la lumina, cum de nu vede? ‘‘
Intre timp, parintii mei au luat
legatura cu duhovnicul meu si i-au istorisit toata tragedia. Acesta i-a
linistit si le-a spus sa ma duca la Eghina, la manastirea Sfantului
Nectarie, pentru ca acolo, acest sfant taumaturg ma va vindeca.
Pe 27 martie 1989 m-au transportat
in Eghina. Abia ce s-a oprit automobilul in fata manastirii si au
deschis usa ca sa ma dea jos, l-am vazut pe Sfantul Nectarie ca statea
la intrare imbracat in hainele simple de monah si imi facea semne sa
vin la dansul. Iar cand am pus piciorul pe pamant, mi-am dat seama ca
pot merge singur, ca paralizia piciorului se vindecase. M-au condus in
biserica si m-am inchinat la sfintele moaste. Apoi m-am dus in chilia
sfantului si am cerut sa ma lase un pic acolo. Atunci a aparut din nou
Sfantul Nectarie, de data aceasta purtand vesminte atat de
stralucitoare, de arhiereu, incat nu puteam sa le privesc. Trebuie sa
mentionez aici ca, de mic copil, imi spusese mama mea: ‘‘Esti copil
de-al Sfantului Nectarie. De aceea te-am botezat la manastirea lui si ai
luat numele lui.’’
Imi zicea sfantul: ‘‘Aceasta
incercare o ai deoarece nu m-ai ascultat si nici nu mi-ai cerut
niciodata ajutorul. Ai facut bine totusi ca la plecarea in calatorie
te-ai spovedit Ia duhovnic. Altfel ai fi patit un si mai mare rau’’.
Apoi mi-a aratat un om negru, legat cu catuse, care avea in maini
diferite obiecte personale ale mele si doua verighete de aur, pe care
le cumparasem deoarece ma gandisem sa ma logodesc. Mi-a spus : ‘‘Aceste
obiecte sa nu le mai cauti, deoarece ele vor arde impreuna cu negrul
acesta’’ (era un diavol de fapt). Apoi mi-a mai dat si multe alte
sfaturi, pe care nu as dori sa le repet aici. Mi-a spus sa ma
marturisesc impreuna cu viitoarea mea logodnica la duhovnic si pe 30
ale lunii sa revin la manastire pentru a ma vindeca complet.
In afara de faptul ca m-am inchinat
la Sfintele Moaste, mi-au fost citite apoi si Molitfele Sfantului
Vasile cel Mare si li s-a recomandat parintilor mei sa tina si ei post
si sa se roage pentru mine. Apoi ne-am intors cu totii acasa. Cateva
zile mai tarziu, pe 30 martie, ne-am dus din nou cu totii Ia manastirea
Sfantului Nectarie. Ne-am marturisit cu totii , impreuna cu viitoarea
mea Iogodnica, apoi am luat parte la slujba de paraclis a sfantului si
ni s-au citit din non molitfele. Am ramas la manastire pana a doua zi,
era vineri si am participat de dimineata la Sfanta Liturghie, iar dupa
amiaza Ia slujba de Acatist al Maicii Domnului. La sfarsitul slujbei
acatistului am lesinat. Rudele au chemat imediat pe preotul slujitor
spre a ma binecuvanta si a ma insemna cu Sfanta Cruce. Cand mi-am
revenit, am cerut sa fiu dus din nou in chilia in care vietuise Sfantul
Nectarie. Acolo, in timp ce ma rugam ingenuncheat, l-am vazut din nou
pe Sfantul Nectarie, imbracat in simplele haine monahale, care dupa ce
m-a binecuvantat si m-a insemnat cu Sfanta Cruce, mi-a aratat din nou
pe negrul ce urma sa arda impreuna cu verighetele si mi-a spus: ‘‘Acum
te vei face bine!’’. Apoi a disparut. Am cerut permisiunea sa ma asez
cateva clipe pe patul pe care dormise sfantul si deodata am simtit o
zguduitura si indata parca niste solzi albi au cazut de pe ochii mei si
am inceput sa vad din nou. 0 minune dumnezeiasca! Am inceput sa plang
si i-am chemat pe cei prezenti. Le-am spus ca vad din nou si cu totii
au inaltat strigate de multumire catre Dumnezeu si catre Sfantul
Nectarie. Tulburarea era foarte mare pentru fiecare. Sfantul Nectarie
Taumaturgul ma vindecase pe 31 martie, exact asa cum imi promisese. Ii
multumesc permanent din adancul inimii mele si cat voi continua sa
traiesc, nu voi inceta sa istorisesc tuturor aceasta minune ce s-a
petrecut cu mine, pacatosul si nevrednicul. De asemenea, vreau sa
recomand celor care vor citi aceste randuri ca atunci cand vreodata vor
avea de-a face cu ispite si lupte din partea diavolului, sa alerge cu
incredere Ia Sfanta Biserica si sa invoce ajutorul sfintilor ei si
nicidecum sa nu se lase convinsi sa mearga pe la magi, vrajitoare,
medium-uri si alti lucratori platiti ai lui Belzebul.
Slavesc pe Dumnezeu neincetat si port in suflet si la gat icoana Sfantului Nectarie, protectorul meu iubit.
Sfântul
Nectarie vindecă un tată bolnav
Prima
dată am auzit de Sfântul Nectarie acum vreo patru ani, când mama avea
cancer la fiere. Dar pentru că era „specificat” pe
Acatistul Sfântului (pe care-l primise de la cineva – cred că
fusese luat de pe internet) ca, după vindecare, să se publice minunea
(pe atunci nu erau în vogă blogurile), mama nu a luat în considerare
apelul de după acatist (ea era de felul ei mai emotivă, cum să
publice aşa ceva şi, mai ales, unde, în care ziar?), lăsându-se
astfel în mâinile Domnului şi ale Fecioarei Maria. Şi Domnul a
hotărât să o ia la Sine, tocmai în 15 august, de Adormirea Maicii
Sale, al cărei nume îl purtase. Nu voi şti niciodată dacă, în cazul
în care ar fi citit ea sau eu (pentru ea) Acatistul Sfântului
Nectarie, ar fi avut vreo şansă de vindecare, având în vedere că
această formă de cancer este foarte rară, dar şi foarte rea,
extinzându-se cu rapiditate la celelalte organe interne. Dar, nu
ştiu, aşa a fost să fie.
După
doi ani de la moartea mamei, a venit asupra familiei noastre un alt
necaz: tata a fost diagnosticat cu cancer la rinichiul drept. Ştiu că
în momentul în care aflasem, eram cu tata în cabinet, doctorul
părându-mi-se foarte dur, dând aşa, verde-n faţă, cum se spune, o
astfel de veste, în prezenţa celui în cauză. Abia aşteptam să ajung
acasă pentru a plânge. Oricum, de faţă cu tata, m-am abţinut, dând
explicaţiile necesare fratelui meu, care ne dusese la medic şi care
ne aştepta afară. L-am lăsat pe tata acasă la el (locuim foarte
aproape, pe aceeaşi stradă, la câteva case distanţă), spunându-i că
voi veni mai târziu să-i fac bagajul pentru spital (a doua zi urma să
fie internat) şi, ajunsă la mine acasă, mi-am dat drumul lacrimilor.
Mi se părea că trăiesc un déjà-vu, că se repetă ceea ce se
întâmplase cu doi ani înainte.
Aşa m-a
găsit tata, care nici el nu avusese răbdare să stea singur acasă până
să merg la el. Oricum, era de un pesimism sinistru, fiind sigur că şi
el nu va trăi mai mult de şase luni după ce va fi operat, la fel ca
mama. Şi chiar asta era deviza lui: „Nevasta mi-a murit, aşa că
nu mă mai interesează dacă trăiesc sau nu”.
Pentru
că ştiu ce sentimente de vină avusesem după moartea mamei, m-am
gândit că asta nu se va mai întâmpla de această dată, încercând să
fac tot ce se poate în privinţa tatei. Aşa că, începând din ziua când
era programat pentru operaţie, am început să spun Acatistul Sfântului
Nectarie (pe care-l cumpărasem de la Cluj, de când fusesem cu mama),
promiţându-i Sfântului Nectarie că, dacă tata se vindecă, am să fac
publică minunea şi, în cazul în care Dumnezeu ne va învrednici cu un
copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui.
Tot în acea zi, l-am uns pe tata în zona rinichiului care urma să-i
fie extirpat, cu untdelemn de la Mănăstirea Eghina (primisem de la o
colegă de facultate care, la rândul ei, primise şi ea de la cineva).
Tata nu
a fost operat în acea zi, ci a fost reprogramat, dar, oricum,
operaţia a decurs bine, doctorul fiind mulţumit de evoluţia
lucrurilor. Totuşi, la fel ca în cazul mamei, după efectuarea
examenului histopatologic, pentru că au rămas nişte celule canceroase
de la rinichiul scos (fiind necesar să-i extirpe şi o parte din
vezică), tata a fost trimis la secţia oncologie a spitalului, la
doctorul la care fusese şi mama.
Trebuia
să înceapă cât de repede tratamentul cu nişte injecţii, Roferon (dacă
am reţinut corect denumirea lor). Tata trebuia să facă aceste
injecţii de trei ori pe săptămână, timp de un an de zile, şi după
fiecare lună să facă analize pentru a vedea cum decurge boala. A
semnat şi hârtia necesară în astfel de cazuri, cum că este de acord
să facă tratamentul prescris. Totul era OK. Cu singura mică-mare
problemă, aceea că tata nu avea voie să bea în timpul tratamentului
(ni s-a spus că injecţiile amestecate cu alcoolul dau o depresie
de-ţi vine să te arunci de pe casă). Nu se poate să trec peste acest
amănunt important, pentru a vedea totuşi cum a lucrat Sfântul
Nectarie, chiar şi într-o astfel de situaţie.
O lună
de zile a reuşit tata să se abţină de la acest viciu. Făcând
analizele şi fiind ceva în neregulă, a fost nevoit să întrerupă
injecţiile timp de o săptămână şi să ţină regim (mâncare fără sare).
Doar că a început iar să bea. Pentru că nu s-a mai putut opri (şi,
după cum am specificat mai sus, nu-l mai interesa dacă se vindecă sau
nu) doctorul a zis că asta este, trebuie să-l luăm pe om aşa cum e;
va întrerupe tratamentul, însă nu-l vom lăsa în voia sorţii, ci va
veni la spital la analize din trei în trei luni pentru a vedea cum
decurg lucrurile.
Toţi
din familie ne-am gândit că nu mai are mult de trăit, mai ales că şi
doctorul ne-a avertizat că nu o va mai duce mult. Cumnata mea (care
este asistentă) a zis că atât cât o mai trăi, o lună, trei sau şase,
să încercăm să avem mai mare grijă de el. Eu continuam să citesc
Acatistul Sfântului, gândindu-mă că ce va vrea Dumnezeu aia va fi,
n-ai cum să te opui, orice-ai face. Dar, totuşi, eu trebuie să
continui ce-am început, atâta timp cât tata trăieşte.
Cel mai
greu au trecut primele şase luni, în care tata se gândea că va muri
la fel ca mama. După aceea a fost mai uşor. Anul acesta s-au împlinit
doi ani de la operaţie. Am ajuns să mergem la analize din şase în
şase luni şi de anul viitor vom merge o dată pe an. Oricum, toată
lumea se miră de cât de bine au evoluat lucrurile de la
diagnosticarea bolii şi se miră cum de tata încă e aici, printre noi.
Dar eu ştiu care e cauza: Sfântul Nectarie, care l-a ajutat nu doar
la vindecare de cancer, ci şi în alte probleme pe care le-a avut
datorită alcoolului. Şi a avut destul de multe, trebuie să recunosc,
unele chiar foarte grave.
Sfântul
Nectarie chiar este vindecător de cancer. Am ca mărturie boala pe
care a avut-o tatăl meu. Eu încă mai citesc Acatistul Sfântului,
pentru că am aşa, un fel de teamă că, dacă aş înceta, s-ar întâmpla
ceva rău. Cred că asta este de când a murit mama şi m am simţit
vinovată că nu m-am implicat mai mult.
Pentru
că Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata, era cazul să încep şi eu să
îndeplinesc ce-am promis. O parte din promisiune o pot face acum,
prin împărtăşirea minunii pe care a făcut-o Sfântul Nectarie cu tatăl
meu. Pentru că doar cine a avut o astfel de experienţă în familie
poate înţelege minunea vindecării de o astfel de boală.
Sfântul
Nectarie îl vindecă
pe
monahul Mihail de mai multe boli
Mă
numesc Mihail şi sunt monah, vieţuitor în Mănăstirea Sfântul Filip
din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sunt în vârstă de
douăzeci şi patru de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu
câteva rânduri despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sfântul
Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti.
M-am
îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai multe: hepatită
activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer
duodenal, stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian,
fierea era plină de mâl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam
o infecţie puternică în gât de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus
şi nu mai puteam să mănânc, nici să muncesc, îmi afectaseră chiar şi
pravila de rugăciune pe care o am, că nu mai puteam să stau pe
picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani.
N-am
putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de vineri, când am ieşit cu
vacile la păscut, la şapte dimineaţa, n-am mai rezistat de dureri şi
am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi treacă
durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa până duminică
dimineaţa. La ora douăsprezece, la amiază, am hotărât să plec la
spital, când am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam
vorbi de durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi
i-am spus ce se întâmplă şi el mi-a dat binecuvântarea să plec la
spital la Constanţa. Mi s-au făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul
de hepatită. Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie 2010.
Am stat până pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut
continuu analize, că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat
şase diagnostice diferite, şi, când am auzit, m-am rugat la Sfântul
Nectarie şi la Maica Domnului ca să scap. După rugăciune m-am întins
în pat. Deodată am văzut deasupra mea pe Sfântul Nectarie, cum stătea
în icoană. Am rămas surprins. Nu am luat în seamă, crezând că este
vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am văzut de treabă.
Pe 7
august m-am mutat la spitalul CFR Constanţa, doctorii spunându-mi că
nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sunt de competenţa lor
şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni. Am ajuns pe 11 august,
într-o miercuri dimineaţa. Îmi era foarte rău. Am aşteptat împreună
cu stareţul şi o creştină, care era din Bucureşti. A venit doctoriţa
şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi rezultate, foarte
rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de fiere şi
stomac pentru joi dimineaţa, la ora nouă.
Pe 11
august m-am dus să mă internez. La internare mi-a zis să intru în
salonul numărul 220 ca să mă pregătească pentru joi. M-am dus, dar nu
mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin
joi dimineaţa din nou. Şi am plecat. Pe drum mi-am adus aminte de
Sfântul Nectarie, care mă vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus
creştinei care se ocupa de mine să mă ducă la Sfântul Nectarie, la
Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele sfântului. Când am ajuns,
m-am rugat şi lângă mine am simţit prezenţa Sfântului Nectarie. Îmi
spunea prin gând că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o să
plec acasă.
I-am
spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a întâmplat şi am plecat
acasă, simţindu-mă foarte rău. Când am ajuns acasă, am adormit,
urmând ca de dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat
creştina să mă trezesc. M-am trezit de dimineaţă şi pe drum, cum
mergeam, am realizat că minunea se întâmplase. Nu mă mai durea nimic
şi puteam să merg şi mi-a dispărut şi ameţeala şi puroiul din gât, pe
care îl scoteam în fiecare dimineaţă, şi i-am spus femeii care se
ocupa de mine că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic.
Am
ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi mi-a zis să mă duc
la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10:30 era
programată operaţia. Când mi-a recoltat sânge mi-au ieşit deodată
analizele bune. Nu mai aveam nicio boală, eram sănătos deplin.
Doctoriţa o ţinea pe-a ei, că este o eroare de calculator şi mi-a
repetat iar analizele. La fel, au ieşit bine. Şi m-a întrebat foarte
mirată, şi totodată speriată, ce am făcut de mi-au ieşit analizele
bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sfântul Nectarie şi că el m-a
făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sfântul Nectarie. I-am spus că
e Sfântul Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare
făcător de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia
chirurgicală, că m-am făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat
enorm şi eu şi persoana care mă însoţea la drum.
Am mers
amândoi şi am dat slavă Sfântului Nectarie că m-a vindecat şi că pot
să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac ascultarea la
mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.
Minunile
de la Ghimiceşti - Vrancea
În
anul 2008, Toma C. din Ghimiceşti, Vrancea, în vârstă de 77 de ani,
suferind de diabet, a căpătat o rană la un picior. În scurt timp,
rana s-a extins, tratamentul administrat acasă neavând niciun efect
benefic, şi piciorul a început să se tumefieze. Aurica, soţia sa, a
venit la duhovnic şi, la racla cu sfinte moaşte, a primit îndrumări
să se roage împreună cu soţul ei Sfântului Nectarie, făcătorul de
minuni.
Citind
cartea cu viaţa sfântului şi săvârşind acatistul cât mai des şi cât
mai târziu în noapte, au mers la fiul lor la Botoşani pentru o
intervenţie chirurgicală din partea unor medici foarte buni. Dar
analizele au dus la concluzia că partea de jos a piciorului trebuie
amputată. Vestea a fost de nesuportat pentru bietul om, preferând ca
mai bine să moară decât să rămână infirm. Un gând din afara lui l-a
făcut să ceară să fie dus acasă sau, dacă tot insistă familia, la
spitalul din Focşani. Acolo, acelaşi diagnostic, aceeaşi soluţie...
Între
timp, soţia şi copiii l-au convins că merită să jertfească o parte
din trupul său pentru a se mai putea bucura unii de alţii atât cât va
mai îngădui Dumnezeu. Rugăciunile către Sfântul Nectarie, atât acasă,
cât şi la racla cu Sfintele Moaşte din biserica de la Ghimiceşti,
erau vii şi cu nădejdea că făcătorul de minuni îl va ajuta să treacă
cu bine de operaţie.
Sosise
ziua intervenţiei chirurgicale, toată lumea implicată în acest sens
era pregătită, mai puţin medicul chirurg. Acela nu a putut să vină în
ziua aceea şi a fost înlocuit de altcineva. Pacientul a fost adus în
sala de operaţie şi preluat de medicul anestezist. Nefiind cunoscut
de noul chirurg, acesta examinează sumar piciorul bolnavului şi
constată că, în mod ciudat, zona afectată începe să se încălzească,
fapt care a determinat echipa medicală ca, în ultimul moment, să
renunţe la operaţie şi să apeleze la tratamentul medicamentos.
În
scurt timp, rana s-a vindecat şi nimeni nu s-a îndoit de faptul că
noul doctor fără de arginţi, Sfântul Nectarie, săvârşise o mare
minune.
***
La
biserica din Ghimiceşti, Vrancea, care adăposteşte sfinte moaşte de
la douăzeci de sfinţi, este o părticică şi din moaştele Sfântului
Nectarie. Aici, vecerniile şi acatistele sunt săvârşite împreună cu
copiii de la Corul „Sfântul Nectarie”. Deseori, unele
persoane cu o stare duhovnicească aleasă simt revărsări de mireasmă
dumnezeiască.
Anul
trecut (2009), încercaţi de unele greutăţi, atât noi, cei mari, cât
şi copiii de la cor – persecutaţi la şcoală pentru apartenenţa
la acest cor – am cerut ajutorul Sfântului Nectarie. Într-o
vineri seara, la un acatist, pe când copiii stăteau în genunchi în
jurul preotului, cu faţa la Sfântul Altar, o doamnă de mare încredere
a simţit nespusă bucurie văzând pentru câteva clipe pe Sfântul
Nectarie stând în picioare, în stânga icoanei Maicii Domnului, între
iconostase, cu faţa către copii, căutând, parcă, să transmită
bunătate şi nădejde. Problemele s-au rezolvat, corul de copii nu s-a
destrămat, ci a căpătat mai mulţi membri, din satele vecine.
***
O
tânără, Gabriela, din Moviliţa, localitate învecinată cu Ghimiceşti,
a fost diagnosticată cu leucemie. Era studentă, râvnitoare în toate
cele bune şi boala de care aflase putea să o distrugă nu numai fizic,
ci şi psihic... E o taină cum Dumnezeu le dă aleşilor Săi puteri de
nebănuit. Pentru că numai harul Domnului şi mijlocirea Maicii Sale şi
a sfinţilor pot să-l facă pe om să iasă întreg din focul suferinţei.
Această tânără a mers la medicul de familie, doamna M.T., care,
împărtăşindu-i din experienţa sa duhovnicească, a îndrumat-o să ceară
ajutorul Sfântului Nectarie. I-a dat acatistul sfântului, i-a vorbit
despre minunile cunoscute din cărţi, i-a împărtăşit din bucuria de
pelerin la moaştele sfântului, în Eghina, dar şi la părticica din
racla de la Ghimiceşti, şi a trecut-o şi în pomelnicul personal,
pomenit la fiecare slujbă a acatistului în Biserica de la Ghimiceşti.
Iată, medici care se şi roagă pentru pacienţi!
Gabriela a trecut astfel prin inerentele chinuri ale citostaticelor,
i-a căzut părul, nu s-a putut hrăni cum trebuie, dar pe toate le-a
depăşit cu nădejde în ajutorul Sfântului Nectarie. Acum, după 2 ani,
a terminat facultatea, are serviciu în Iaşi, a fost în Italia pentru
analize şi veştile sunt minunate, boala fiind în remisie.
***
Toţi
ştim cât de mult iubeşte Sfântul Nectarie copiii. Îi iubeşte şi pe
cei nenăscuţi şi le ajută pe mamele purtătoare de prunci.
Într-o
familie din Moviliţa, urma să se nască un copil peste şase luni.
Faptul că mai aveau copii, lipsa unui serviciu, sărăcia şi credinţa
nu îndeajuns de lucrătoare i-au determinat pe viitorii părinţi ai
pruncului nenăscut să se gândească la avort. Au împrumutat bani, au
încercat să ajungă la o clinică, dar n-au reuşit şi au cheltuit
banii. S-au mai împrumutat o dată, dar pentru că sarcina era prea
înaintată, au fost sfătuiţi să renunţe sau să caute alt doctor,
capabil să-şi asume riscul... Au cheltuit şi banii aceştia, în casă,
pentru copiii pe care îi creşteau. S-au mai împrumutat o dată, a
treia oară, şi au mers la medicul de familie, doamna Mariana T.,
rugând-o să-i dea gravidei un bilet de trimitere pentru a scăpa de
copil. Medicul, cu o viaţă duhovnicească exemplară, i-a spus că
pentru aşa ceva nu dă trimitere, nu vrea să aibă părtăşie la un păcat
aşa de mare.
Atunci, femeia, plecând, a zis că va căuta ea o soluţie sau alt
medic... Îndată, doctoriţa s-a ridicat cu gândul la Sfântul Nectarie:
„Sfinte Nectarie, ajut-o!” Apoi, cu voce tare, a strigat
după gravidă: „Uite, dacă naşti copilul, ţi-l cresc eu!”
Nu se mai gândise la aşa ceva. Este văduvă şi are deja doi copii mari
acasă... Dar, parcă altcineva o împinsese să dea grai cuvintelor de
mai înainte. Cea însărcinată se opreşte, se întoarce şi zice:
„Vorbiţi serios? Îl creşteţi?” „Da” -
răspunse doctoriţa şi, în clipa aceea, copilul nenăscut avea în
mintea dânsei şi un nume: Nectarie sau Nectaria. Sfântul Nectarie
„arbitrase” lupta dintre viaţă şi moarte. Câştigase
Viaţa...
Tânăra
gravidă s-a dus acasă şi a discutat cu soţul ei. Acesta a căutat de
mai multe ori să se convingă de seriozitatea înţelegerii cu viitoarea
„mamă adoptivă”, obţinând de fiecare dată răspunsuri
certe din partea acesteia.
Doamna
doctor, frământată de gândul unei vieţi care începea să se complice
foarte mult (văduvie, serviciu solicitant, doi copii mari, cu
cheltuieli pe măsură, şi, acum, un copil mic...), dar conştientă că
trebuie să salveze un prunc nenăscut, a mers în ziua aceea acasă,
dându-le copiilor o veste care nicicând nu-i trecuse cuiva din
familie prin minte. Însă, dumnezeiescul har a făcut ca inimile lor să
primească totul ca de la Domnul.
Prin
luna a şaptea a sarcinii, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Se
vede că Sfântul Nectarie nu a vrut ca părinţii să regrete vreodată
slăbiciunea lor şi a trezit în ei dorinţa, de altfel firească, de a
păstra copilul. Au venit la doamna doctor şi au spus că ei nu mai pot
renunţa la copil când se va naşte. Vestea a demobilizat puţin familia
doamnei, pregătită serios pentru slujirea maternă, dar îndată s-a
stabilit relaţia de năşie, încât copilul urma să fie botezat de
dânsa.
La
vremea potrivită, s-a născut şi copilul mult „râvnit”, un
băieţel sănătos şi frumos, care avea să primească numele de
Nectarie-Gabriel. Botezul trebuia să aibă loc în biserica parohială,
alta decât cea cu moaştele Sfântului Nectarie, de care este legată
familia doamnei doctor. Dar, cu trei zile înainte de botez, preotul
de la biserica satului în care locuiesc părinţii copilului îi anunţă
că nu va fi în parohie în ziua aceea şi că pot merge la o biserică
vecină. Se înţelege că Sfântul Nectarie dorea ca acest copil să fie
botezat în lăcaşul cu sfintele sale moaşte, la Ghimiceşti. Şi aşa s-a
şi întâmplat. În ziua naşterii sale celei de-a doua (botezul),
pruncul Nectarie-Gabriel B. s-a atins şi de sfintele moaşte ale
minunatului său ocrotitor - Sfântul Nectarie.
Credem
că e uşor de priceput ce a făcut Sfântul Nectarie, cum, printr-o
singură conjunctură, a salvat sau a ajutat mai multe suflete:
-
copilul nu a mai fost sortit lepădării, ci, născându-se normal, a
primit şi haina luminoasă a Sfântului Botez;
- cei
doi părinţi au fost feriţi de a purta stigmatul pruncuciderii şi,
prin naşterea şi creşterea copilului, au mai multe şanse de mântuire;
-
doamna doctor, care, asumându-şi toată greutatea şi responsabilitatea
unei mame adoptive, va avea în ceruri răsplata celei ce deja a
crescut copilul alteia;
-
copiii doamnei (R. şi A.), care, plasându-se departe de invidie, se
hotărâseră să împartă tot ce au, inclusiv dragostea maternă, cu un
frate neînrudit cu ei - şi pentru aceasta vor primi cerească
răsplată.
Fiul
meu este
vindecat
prin
puterea sfinţilor
Iată
povestea: În postul Paştelui anului 2007, într-o vineri, am aflat de
boala copilului meu, o boală necruţătoare, care la ora actuală
bântuie lumea, secerând fără milă bătrâni şi copii, anume - cancer
Hodkin gr. III. Doctorii i-au dat trei săptămâni de viaţă după ce
i-au făcut biopsia, dar iată că Bunul Dumnezeu nu a vrut acest lucru
şi a hotărât altfel, întărindu-mă, înainte de toate, pe mine. În
momentul când am auzit diagnosticul, în loc să mă prăbuşesc în
disperare, am spus: „Este o încercare de la Bunul
Dumnezeu.”
Apoi
am luat drumul bisericii cu copilul de mână, ca să particip la taina
Sfântului Maslu. Aşa am făcut. Primul Maslu la care am participat
împreună a fost la biserica Sfântul Antonie cel Mare, mare făcător de
minuni, unde slujba se ţine marţea. Următorul pas, înainte de a
începe tratamentul cu citostatice, a fost să mergem la un mare şi
dumnezeiesc duhovnic al nostru, al românilor, care încă mai este
printre noi şi pentru care trebuie să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu,
anume părintele Iustin Pârvu, de la Sfânta Mănăstire Petru Vodă.
Când
am ajuns acolo, pentru a putea lua o binecuvântare de la dânsul, l-am
întrebat: „Credeţi că băiatul meu se va vindeca?”. Iar
dânsul a răspuns: „Numai o minune dumnezeiască îl mai poate
vindeca”. Acest cuvânt spus de dânsul mi-a dat cea mai mare
speranţă şi am crezut din acea clipă în minuni. Băiatul a început
tratamentul, iar eu nu am încetat a mă ruga, a merge la sfinte
mănăstiri, a trimite acatiste. În cele din urmă, s-a întâmplat şi
minunea de care mi-a spus părintele Iustin Pârvu, şi anume: am ajuns
cu totul întâmplător şi fără nici un ban la Eghina, în Grecia, la
Sfântul Nectarie, chiar de ziua lui, datorită unei prietene care ştia
de boala fiului meu. L-am rugat pe Sfântul Nectarie, cu lacrimi
fierbinţi, să mă ierte dacă am greşit, dar să-l vindece pe fiul meu.
Iar rugăciunea mi-a fost ascultată.
Acum,
după 18 luni, când fiul meu a făcut o nouă analiză pe un computer
tomograf, boala nu mai există! Şi oare nu este aceasta o minune? Ba
este, şi din cauza asta doresc să spun lumii întregi: „Rugaţi-vă,
oameni buni, rugaţi-vă şi iarăşi rugaţi vă sfinţilor, ei vă aud
şi vă îndeplinesc cererile.” Drept dovadă, fiul meu este
vindecat prin puterea sfinţilor lui Dumnezeu şi a sfinţilor pe care
încă îi mai avem printre noi. Doamne, slavă Ţie şi tuturor sfinţilor
Tăi din cer şi de pe pământ!
Salvarea
lui Nectarie
de
către Sfântul Nectarie
Era o
imagine de coşmar. Băieţelul meu de cinci ani, slăbuţ, firav,
străveziu şi, în plus, şi cu sindrom Down nu mai respira. Nemernica
de mine, mama lui, îi dădusem o măslină, ce e drept, destul de mare,
cu convingerea că nu se va îneca cu sâmburele ei, bazându-mă, de
altfel, pe faptul că ani de zile mâncase măsline şi nu se întâmplase
nimic. Dar acum totul avea să ia proporţii de nebănuit. Putea să
moară din cauza propriei sale mame? Simţeam că îmi pierd minţile.
Nu-mi venea să cred. Devenea tot mai palid şi respira din ce în ce
mai greu. Până în momentul când…
Dar să
reiau firul evenimentelor…
Mă
căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără şi
nemaiavând răbdare cu viaţa mea, cu sufletul meu şi nici cu trupul
meu, şi eu şi soţul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă un
copilaş. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească
dorinţa mai repede decât ne aşteptam. La treizeci şi cinci de ani
aveam să rămân gravidă şi această minune avea să se întâmple nu o
dată, ci de cinci ori şi astfel aveam să nasc cinci copii în şase ani
şi jumătate, situaţie care avea să uimească lumea medicală şi nu
numai.
Nu
născusem nici gemeni, nici tânără şi nici uşor, fiecare naştere, de
altfel, situându-mă undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Cele
cinci minuni aveau să poarte şi câte un nume: Maria, Antonie,
Nectarie, Macrina şi Iustina. Copii superbi, sănătoşi şi inocenţi. Ne
simţeam copleşiţi de atâta fericire, fericire care avea să fie
umbrită de naşterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naştere că avea un
orificiu în inimă, de şase milimetri (D.S.A.) şi sindrom Down.
Începusem
şi eu şi soţul meu să intrăm pe un tărâm al suferinţei, nebănuit până
atunci, suferinţă pe care privind-o acum, oarecum cu detaşare, ni se
părea copleşitoare.
Cert
este că şi eu şi soţul meu sufeream şi plângeam ca nişte proşti, fără
să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaş, ce
experienţă a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere şi, mai ales, ce
lecţie de viaţă avea să ne dea.
Atunci
aveam să-l cunoaştem cu toţii pe sfântul care avea să ne influenţeze
toată viaţa. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă
în viaţa noastră naşa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X
de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilaşi
superbi şi mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viaţa de zi cu
zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.
După
botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: „Bucură-te,
Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Iar când îi
rosteam numele sfântului, băieţelul meu zâmbea cu toată faţa; se
lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât
doctorii nu-i mai dădeau şanse de scăpare şi eu şi soţul meu invocam
tot timpul faptul că eram obosiţi, că nu aveam timp suficient să-i
citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori:
„Bucură-te, Părinte Nectarie, şi ai milă de băieţelul meu”.
Minunea
n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis şi Nectarie a fost
salvat de către Sfânt. Naşa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi
copilaşi, Maria şi Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale
cărui rugăciuni practic am fost toţi salvaţi şi, nu în ultimul rând,
însuşi Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.
O
altă minune a sfântului e că am născut două fetiţe superbe după
Nectarie, ceea ce era puţin probabil după spusele doctorilor. După
cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii
la rugăciune şi Sfântul Nectarie era chemat tot mai des şi tot cu mai
multă dragoste. Ce vreau să menţionez e faptul că legătura noastră cu
Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp şi că noi nu i-am dăruit
nimic. Sfântul ne-a dat ceva de nepreţuit: dragostea
lui.
Acum un
an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început
sporadic, nişte dureri în sân. După investigaţii îndelungi,
diagnosticul a picat brusc, copleşitor: cancer de sân, stadiul III B.
Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie.
Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toţi cei cinci copilaşi îl strigau
cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băieţelul cu
sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: „Neta,
Neta ajută!”
Şanse
prea mari de viaţă nu prea mi s-au dat. Dar la un an şi jumătate de
la operaţie faptul că trăiesc o consider o mare minune în viaţa mea
şi n-am să încetez niciodată să mulţumesc Mântuitorului, Măicuţei
Domnului şi, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea
ori s-a milostivit de toţi cei cinci copilaşi ai mei şi a mai lăsat-o
pe mămica lângă ei.
Dar
să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toţi copiii
într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi
ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am
luat câte una şi atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a
rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit
dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine,
arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.
În
acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi
spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta
cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soţul meu a trecut la toate
semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul
din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el,
neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real
sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi
nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la
băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei
patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam
decât să fiu foarte agitată şi să plâng în
hohote.
Atunci
fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de
mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un
glas au început să ţipe practic la Sfântul Nectarie: „Sfinte,
Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!”
Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului
lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală,
singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe
asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în
genunchi în faţa spitalului.
După
examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist sâmburele din
trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară
de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la
insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a
depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu
iubirea lui.
După
umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie
a făcut-o cu noi, cu copilaşul meu şi, implicit, cu noi toţi.
Niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la
patru luni şi acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoşi, după
ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an şi jumătate după ce
m-au operat de cancer la sân. Nu ştiu dacă voi mai apuca încă un an
de viaţă lângă copilaşii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor,
dacă mai apuc un an de viaţă sau nu, cert este că Îi mulţumesc din
suflet lui Dumnezeu că a rânduit în aşa fel încât să am această
posibilitate să îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru
toate minunile pe care ni le-a dăruit.
Anul
trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viaţă, să fiu lângă cei
mici pentru a-i îngriji şi iubi aşa cum numai o mamă o poate face.
Acum a trecut un an şi practic îmi e ruşine să mai cer încă unul. Dar
sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înţeleagă neputinţa şi
laşitatea şi să se mai milostivească încă o dată, pentru copilaşii
mei.
Te
iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns
preţuirea şi recunoştinţa noastră. Ai milă în continuare de noi!
„El
e protectorul tău...”
Doamne, ajută! Auzisem de Sfântul Nectarie de la o prietenă de-a mea,
învăţătoare, dar fără să fiu curioasă să citesc viaţa si minunile
sale. Nu mă gândeam că într-o zi voi putea eu însămi să-l
mărturisesc.
Aş vrea să menţionez două întâmplări premergătoare
minunii săvârşite de Dumnezeu şi sfinţii lui. Anul acesta soţul meu
avea de făcut o inspecţie de grad şi, în zona
respectivă, era localizată Mănăstirea Berinţa. Am insistat să ne ducă
şi, împreună cu fetele mele – Elisa şi Anastasia – şi o
doamnă de la bisericuţa la care mergem, am urcat dealul spre
mănăstire. Era frig, zăpadă, aşa că ne-am dus în biserică.
Văzându-ne, o maică a insistat să mergem la casa monahală,
gândindu-se probabil la fete. Noi am rămas şi am citit acatiste, am
cântat cântări bisericeşti, iar apoi am răspuns invitaţiei. La un
moment dat, Elisa a venit la mine cu o icoană. Mirată, am întrebat-o
de unde o are. Mi-a zis, arătând spre un bărbat, că i-a dăruit-o. Era
un frate ce ajuta pe la sfânta mănăstire. Discuţia a decurs astfel,
din ce-şi mai aminteşte fata:
– Când te-ai născut?
– Pe 9 noiembrie.
– De Sfântul Nectarie. El e protectorul tău, să-ţi aduc o
icoană să-l vezi. Ţi-o dăruiesc.
Fetiţa a venit la mine încântată. M-am bucurat şi
eu şi m-am simţit ruşinată că n-am fost curioasă să aflu ce sfinţi
s-au născut pe 9 noiembrie. Aş face o paranteză. La naşterea fetiţei,
care a fost foarte grea, doctorul m-a abandonat spunându-mi că mor
alături de pruncul ce-l voi naşte. În acel moment m-am rugat şi
Maicii Domnului, gândindu-mă că mor. Doctorul a plecat, am rămas cu
moaşele şi, dintr-odată, am văzut o femeie cu un acoperământ
mov-albastru care era deasupra mea, învăluindu-mă. După
un timp, parcă m-am trezit auzind: Este
fetiţă. Atunci am realizat că a fost o
minune. L-am întrebat pe doctor ce s-a întâmplat cu mine, mi-am
pierdut cunoştinţa... Am văzut că nu reacţionează şi mi-am zis că
este o minune. M-a ajutat Maica Domnului, văzând în ce situaţie eram.
Am mai povestit şi altora minunea, dar cred că...
ei considerau că fabulez. Revenind, sigur Maica Domnului a vrut ca
Elisa să-şi cunoască şi sfântul protector, pe Sfântul Nectarie, la
Mănăstirea Berinţa. A doua întâmplare a făcut să ajungem chiar la
moaştele sale. Auzisem de la un monah că merge la Mănăstirea Ruoaia,
Lăpuşu Românesc, şi mă gândeam că eu n-am fost pe acolo. Aşa că i-am
spus soţului că aş vrea să facem un pelerinaj. Într-o duminică, soţul
şi-a manifestat disponibilitatea de a mă duce la această mănăstire,
dar era cam ora nouă şi am zis că după Liturghie, căci e de mers cam
două ore din Baia Mare
şi nu e bine să circulăm în timpul Sfintei Liturghii. După terminarea
slujbei la biserică am spus şi credincioasei care m-a însoţit la
Mănăstirea Berinţa şi, după puţină vreme, am plecat. Pe drum, soţul
meu a zărit maşina episcopului şi s-a gândit că vine de la Mănăstirea
Rohia. Ajunşi pe drumul spre mănăstire, doamna a simţit ceva
deosebit. Eu i-am zis că normal... e o mănăstire. Doamna îmi
mărturisea că totuşi e ceva mai mult, e o sărbătoare. După ce am
ajuns, am vorbit cu o maică, care ne-a spus că a fost acolo
Preasfinţitul, fiind hramul mănăstirii. Am mers la închinat şi... la
moaştele Sfântului Nectarie. Eram bucuroasă că fetiţa mea poate să se
închine la protectorul ei.
Ei, şi acum vine minunea cea mai mare, vindecarea
mea. Prin luna iunie-iulie (nu mai ştiu exact, fiindcă nu credeam că
o să am ocazia să mărturisesc acest lucru), am simţit o sensibilitate
sub braţ. La o palpare mai atentă am simţit chiar o durere, părerea
mea era că e un nodul, fapt confirmat ulterior de medicul de familie.
Acesta mi-a făcut un bilet de trimitere către un medic, fără însă
să-mi spună specializarea acestuia. Aveam să aflu, după o zi, spre
disperarea mea, vorbind cu o doamnă bolnavă de cancer, că doctorul la
care mă trimisese era oncolog. Am mers la bisericuţa Sfântul Iosif
Mărturisitorul, la Taina
Sfântului Maslu şi pe drumul spre casă mi-am spus: Dumnezeu
m-a creat, El poate să mă vindece. M-am
hotărât să merg la mănăstiri înainte şi în special la moaştele
Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Ruoaia, şi apoi pe la medici.
Ziua următoare, într-o sâmbătă am plecat împreună
cu familia mea. M-am închinat, am zis rugăciuni cu cuvintele mele
simple, atât la moaştele sfântului cât şi la ceilalţi sfinţi ale
căror moaşte se mai aflau aici. Apoi am plecat spre Mănăstirea
Rohiiţa, unde am participat la miezonoptică şi la rugăciuni de
dezlegare. Un părinte mi-a dat o sticluţă cu ulei de la mai multe
sfinte masluri, cu care să mă ung în zona nodulului. Am dormit acolo,
palpându-mă tot timpul, tristă mai ales că pe Anastasia o mai alăptam
şi mă gândeam ce ar însemna pentru ea să nu mai aibă mamă. Cancerul
era deasupra mea...
nu puteam scăpa de acest gând.
A doua zi, în timpul Liturghiei, cum invocam eu ajutorul Sfintei
Treimi la icoana căreia m-am dus la începutul Liturghiei, împinsă
parcă de cineva de la spate, am simţit o tăietură puternică,
dezechilibrându-mă puţin. Mă temusem să nu fie de la inimă, din cauza
supărării. După câteva secunde iarăşi mă atinsesem de acel loc şi...
nodulul dispăruse. A fost o operaţie pe
viu. Îmi venea să strig în gura mare.
La predică, Părintele făcea pomenire de vindecarea slugii sutaşului
şi mă gândisem, ce coincidenţă... Dumnezeu
a făcut o mare minune cu mine.
Nu aş vrea să neglijez şi ajutorul celorlalţi
sfinţi, al căror aport a fost semnificativ şi ale căror icoane le am
în colţişorul de rugăciune; de asemenea, ajutorul monahilor adormiţi
sau în viaţă, al căror nume l-am invocat. De atunci, aceşti sfinţi,
monahi, sunt prietenii mei de nădejde.
În semn de mulţumire am mers din nou la
vreo două săptămâni pe acelaşi itinerar. În pelerinajul făcut acum,
la început de august, prin Moldova am simţit, de asemenea, ajutorul
sfinţilor în întâmplări deosebite, ceea ce m-a făcut să nu mă
îndoiesc de grabnica apropiere de sufletul nostru. Nu m-am mai dus la
medici, am fost scutită de investigaţii costisitoare, de stresul
aferent şi de deznădejde.
Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt
lucrurile Tale!
Botezul
unui catolic în
Biserica
lui Hristos
Mă
numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă, dacă aş
putea zice aşa, mama ortodoxă nepracticantă şi tatăl romano-catolic.
Am fost botezat la romano-catolici, la fel şi fratele meu mai mic cu
un an, iar până la vreo treisprezece-paisprezece ani am frecventat
biserica în zilele de duminică, mai mult la insistenţele bunicilor
dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace şi abia aşteptând să auzim
cuvintele: „Liturghia s-a sfârşit,
mergeţi în pace”.
Anii au
trecut, cu tatăl divorţat de mama ţineam legătura destul de puţin,
anturajul, prietenii şi libertatea sosită odată cu revoluţia m-au
făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ţine
cont de nimic din cele învăţate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul
de obiceiuri urâte şi patimi. Fan declarat science-fiction, devoram
cărţi şi filme, aşa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o
entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea, ascultam
şi muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”…
Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru şi
orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorinţă
nestăpânită de a-i conduce pe alţii, laş şi superficial.
Cu
toate „calităţile” astea, am cunoscut o fată foarte
frumoasă şi inteligentă, cu şapte ani mai mică decât mine, eu având
douăzeci şi şase, de care m-am îndrăgostit şi cu care m-am însurat
după trei ani. Fiind creştină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă
facă să merg măcar duminica dimineaţa, cum zicea ea, „aşa, ca
într-o plimbare”, la biserică, dar se lovea de refuzul meu
permanent sau, de cele mai multe ori, nici pe ea nu o lăsam să
meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli şi
învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie
catolică, mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă şi înălţătoare a
orgii şi a corului, cu slujba scurtă şi la obiect, ziceam eu, sau cu
simplitatea decorului ce ne înconjura. În viaţa de toate zilele
consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu,
apartament, maşină, le-am făcut prin forţe proprii sau cel mult
ajutat, într-o mică măsură, de mama sau de mama soacră.
Soţia
a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu
ştim din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până
când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată
perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat lui
Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu acelaşi om,
ba încă căutam să-mi înşel nevasta, petreceam nopţile în faţa
calculatorului şi eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e şi
ruşine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băieţel frumos şi
luminos, dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru şi
fără vedere.
Din
momentul acela lumea mea s-a prăbuşit. Mândria mea era grav lovită,
consideram că e o ruşine să nu poţi face un copil normal, trăiam ca
într-un coşmar, veneam acasă de la serviciu şi mă închideam în
cameră, ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc, dar în schimb
ameţindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să ştiu de
nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea
posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându ne
despre copil că e posibil să fie mai grav decât atât. Ajunsesem
într-un aşa hal de deznădejde încât voiam să mi părăsesc casa,
soţia şi copilul. Soţia a suferit enorm şi ea, dar a fost
extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca
nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după naşterea
copilului, tatăl ei, la care ţinea enorm, a murit subit, neavând timp
să-şi vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din
localitate.
Cotitura
a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la ţară
cu toată familia, întorcându-mă în oraş, m-am îndreptat spre
catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârşise,
mai era o măicuţă care se pregătea să închidă uşile. Am luat loc pe o
bancă şi am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care
credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult şi am
zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voieşti Tu de acum aşa voi
face.” Nu ştiu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că
obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conştient că toate
cele făcute prin voia mea le făcusem greşit. Din ziua aceea am
început să frecventez duminica slujbele ţinute în catedrala catolică,
să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc.
Dar nu
eram pe deplin mulţumit, nu mă simţeam împlinit, ceva lipsea. Mă
spovedeam, dar de ruşine ascundeam multe păcate făcute, eram, ca
întotdeauna, superficial şi laş, iar împărtăşania primită acolo o
simţeam ca pe ceva obişnuit, o rutină şi o încheiere a liturghiei. Nu
mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet şi
disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele, ajunsesem
să cred că o sectă numită Noul Ierusalim, de pe lângă Târgovişte,
m-ar putea ajuta, săvârşind o minune pentru mine. Credeam cu
disperare într-o minune, aşa că, într-o sâmbătă dimineaţa, m-am suit
în maşină, lăsând acasă o soţie tot mai singură în faţa necazurilor
şi convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la
autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată, zicând că nu voi
fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt nişte ciudaţi care
păcălesc oamenii şi mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde
este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi
să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o
poartă închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunţat
şi m-am îndreptat către mănăstire, unde am aprins lumânări şi am
lăsat un acatist, fiind învăţat cum să procedez de maicile aflate în
biserică.
Dar nu
m-am lecuit de căutat minuni şi, convins de colegele mele de
serviciu, mi am îndreptat speranţa către un domn vindecător
numit în alint „Mitruţ”. Ele frecventau conferinţele şi
şedinţele ţinute de el, vorbeau numai de transe, entităţi, lumini
purpurii şi tot felul de „Eliberări de păcate” şi
„Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de
acord cu asta, dar am zis că merită să încerc şi, într-o duminică
dimineaţa, am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun, se
adunau din toată ţara practicanţi sau pretendenţi, iarăşi lăsând în
urmă aceeaşi nevastă supărată şi singură cu copilul. Când am ajuns,
am găsit cam treizeci de oameni liniştiţi, care stăteau în cerc şi
cântau. Am înţeles că îl comemorau pe Sfântul Ştefan Cel Mare. Din
când în când veneau la microfon şi citeau mesaje scrise în grabă pe
foi, primite de la entităţi superioare despre noua energie care va
veni să mântuiască lumea şi despre planurile aflate în plină
desfăşurare a entităţilor cu nume ciudate, de a schimba lumea cu
ajutorul lor şi a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu
m-am bucurat de liniştea locului, de cântecele la chitară auzite,
întrerupte la un moment dat de „Mitruţ”, care, cu voce
bubuitoare şi voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui…
Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ştefan Cel
Mare, care avea un mesaj pentru noi, în linii mari acelaşi ca şi de
la celelalte „entităţi superioare”. Eram pătruns de cele
văzute şi auzite, chiar credeam că a vorbit Ştefan Cel Mare, mi se
părea absolut firesc şi normal. După amiază urma să apar în faţa lui
şi să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, aşa că,
sfătuit de colege, am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele
mele de care îmi părea rău cel mai mult şi cum aş vrea să fiu ajutat.
Până la
ora când trebuia să apar în faţa lui am coborât în oraşul Suceava şi
am intrat în biserica unde se află moaştele Sfântului Ioan cel Nou,
împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla
sfântului, am îngenuncheat şi am sărutat-o, iar în acel moment nu pot
descrie starea de binefacere, de linişte şi totodată de tristeţe care
m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe faţă şiroaie, cu greu
m-am desprins şi m-am ridicat, am îmbrăţişat-o pe colega de serviciu
aflată lângă mine, dornic să mă sprijin şi totodată să-i transmit
starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată,
dar şi bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec eu, care habar nu
aveam să mă rog. După amiază am apărut în faţa domnului „Mitruţ”,
care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe
creştetul capului, repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare şi
altceva la care nu am fost atent pentru că, fără să fiu atent la el,
mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă şi ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am
rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau o sută de lei pentru
Eliberare, nu aveam bani aşa mulţi la mine, nici nu ştiam că trebuie
să plăteşti să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea,
specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc, dar că e bine s-o fac
totuşi. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam şi
continuând să trăiesc ca un mort viu.
Într-o
zi mohorâtă şi ploioasă de joi, am mers la profesorul universitar
doctor recomandat, în care ne pusesem mari speranţe în ceea ce
priveşte copilul, dar nu a făcut decât să ne spună că nu are ce să-i
facă, ba încă ne-a trimis să facem investigaţii suplimentare
amănunţite, pentru că bănuia că problema era mult, mult mai gravă. Nu
ştiu cum am ajuns acasă, am condus maşina în transă, iar odată ajuns
acasă am început să plâng, într-o stare vecină cu nebunia. Stăteam
amândoi jos în genunchi pe covor, cu obrajii scăldaţi în lacrimi,
faţă în faţă, copilul dormea în camera alăturată, iar eu îi spuneam
soţiei că plec şi nu mă mai întorc, şi că o să le trimit bani, că o
să le port de grijă, că eu nu mai pot îndura mai mult. Din toate
aceste vorbe fără rost, am fost oprit de palma nevestei, care nu mai
ştia săraca cum să reacţioneze.
Am
lăsat-o în casă şi am început să bântui străzile fără ţintă prin
Iaşi. Paşii m-au purtat în cartierul vecin, la biserica pe care o
admiram demult pentru frumuseţea ei arhitectonică şi care adăposteşte
moaştele Sfântului Nectarie. Am intrat şi am fost fermecat de
liniştea şi pacea din interior. M-am apropiat de moaştele sfântului,
nu ştiam despre el nimic şi m-am închinat cum ştiam, am luat loc pe
un scaun acolo şi am lăsat liniştea locului să-mi pătrundă în suflet.
Era
acolo un părinte bătrân care citea aşezat pe scaun, m-am apropiat de
el şi, timid, am intrat în vorbă cu el, întrebând despre viaţa
Sfântului Nectarie, despre faptul că dacă sunt catolic mă pot sau nu
ruga lui. Şi povestindu-i în linii mari necazul meu, plin de
bunătate, m-a liniştit, mi-a zis să citesc o cărţulie cu viaţa
sfântului şi că totul o să fie bine. Am fost impresionat de faptul că
printre altele, fără să scoată în evidenţă faptul, mi-a zis despre el
însuşi că, citez, „am fost
bolnav de cancer”. Adică cum
putea un om să vorbească despre cancer ca despre o gripă? Auzi, „am
fost bolnav de cancer”… Adică finalitatea cancerului nu
e moartea? Pe moment nu am dat atenţie, dar gândurile astea m-au
frământat după aceea mult timp…
La
câteva zile, la serviciu, o colegă mi-a dat o cărţulie mică, roşie.
Era Acatistul Sfântului Nectarie. Nu i-l cerusem, dar ştiind necazul
meu a zis că mă va ajuta foarte mult, mai ales dacă îl voi citi în
fiecare zi, timp de patruzeci de zile. Am început să-l citesc, la
început ca pe ceva mecanic, obligatoriu, ca pe un medicament pe care
trebuie să îl iei zilnic, fie că-ţi place sau nu, trebuie să te supui
regimului. Treptat, am început să fiu intrigat de cele citite, voiam
să cunosc mai multe despre viaţa sfântului şi, în acelaşi timp,
descoperisem că acatistul citit în liniştea bisericii devenea o
rugăciune şi chiar o comunicare cu Sfântul Nectarie, iar de la
pangarul bisericii am făcut rost de cartea cu viaţa şi minunile lui.
Citeam şi nu mai puteam de bucurie, pentru că descoperisem că
minunile nu s-au întâmplat numai în veacurile trecute, ci chiar şi în
secolul nostru mai sunt sfinţi, era chiar bizar să văd fotografia
Sfântului Nectarie în carte, om ca toţi oamenii, eu care eram
obişnuit să văd sfinţi pictaţi numai în icoane.
Veneam
în timpul zilei în biserică, când erau foarte puţini oameni, şi luam
câte o carte din raft. Mă ascundeam după câte o coloană şi citeam
până uitam de mine. Aşa am descoperit comoara care se ascundea în
cărţile pangarului, comoara Ortodoxiei, scrieri care îmi mergeau la
suflet, care mă învăţau, care mă făceau să mă privesc introspectiv,
să mă analizez. Cărţile respective îmi deşteptau tot felul de trăiri,
de la lacrimi până la râs, efectiv vibram la cele citite. Este
dificil de descris în cuvinte emoţiile trăite.
Am
început să-mi doresc tare mult să mă spovedesc, dar nu aşa
superficial şi mincinos, ci să-mi mărturisesc toate păcatele din
copilărie şi până atunci, să spun tot şi să încerc să mă schimb. Tot
apăreau amânări şi tot felul de lucruri de făcut, dar chestia cu
spoveditul nu-mi ieşea din cap. În fiecare zi mă gândeam numai la
asta, zi de zi îmi răsuna în cap: „Spovedeşte-te!
Spovedeşte-te!” Până când, într-o zi, am listat la serviciu la
imprimantă un îndreptar de spovedanie, găsit pe un site ortodox, şi
am mers în apropierea locului unde muncesc, în curtea unei biserici,
am luat loc pe o bancă, m-am rugat şi am început să scriu, să scriu,
umplând foi întregi de hârtie…
Tot
aceeaşi colegă de serviciu m-a îndrumat către Sfânta Mănăstire
Sihăstria, la părintele Ciprian, la care am ajuns prin marea milă a
Domnului într-o zi de sâmbătă, 19 iulie. Am avut temeri mari şi
emoţii cât am aşteptat să intru, dar când am intrat şi l-am cunoscut
parcă tot zbuciumul sufletesc şi emoţiile au pierit ca prin farmec.
I-am povestit în linii mari cine sunt şi ce necazuri am, m-a ascultat
plin de bunătate, apoi m-a spovedit, eu fiind plin de ruşine pentru
cele citite… La sfârşit, mi-a zis printre altele că trebuie să
mă botez, mi-a dat canon pentru vindecarea mea sufletească şi a zis
să-l sun ori de câte ori am nevoie de sfat şi binecuvântare, iar în
ceea ce priveşte botezul, doar să am răbdare. Am ieşit de la el parcă
zburând, uşurat şi cu mare bucurie în suflet, mama soacră şi soţia
m-au întâmpinat bucuroase în curtea mănăstirii, m-au sărutat şi
felicitat, fericite nevoie mare pentru mine… Ce zi
binecuvântată a fost!!! De atunci îl tot sunam pe părinte şi nu uitam
să-l întreb când mă botează, dar mă amâna tot timpul! El mă amâna şi
eu aşteptam câteva zile, şi apoi iar îl sunam, auzind: „Răbdare,
răbdare!”
Dar, în
sfârşit, am primit vestea cea bună: să mă pregătesc, să învăţ Crezul,
să am toate cele de trebuinţă pentru că vineri, 22 august, mă
aşteaptă la mănăstire, unde am fost botezat după tot tipicul Ortodox.
Apoi, la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Mitropolie,
în Iaşi, am primit scumpul Sânge şi Trupul Domnului nostru Iisus
Hristos!!! Nu voi înceta să-I mulţumesc Domnului pentru mila Sa şi
pentru iubirea Sa de oameni, pentru că eu, păcătosul, m-am
învrednicit de o taină aşa mare! M-am născut din nou pe 22 august,
voi ţine minte acest lucru toată viaţa mea netrebnică.
În
linii mari, cam aceste lucruri am avut de povestit, altceva ce să mai
zic, doar că acum lupt: cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic, dar
nădăjduiesc în Domnul, Îi simt ajutorul şi nu încetez să mă minunez
de dragostea Lui pentru noi, însă chiar am „gustat şi am văzut
cât de bun este Domnul...”
P.S.:
Dacă mă întrebaţi despre băieţelul meu, vă pot spune că este bine şi
că multe s-au rezolvat în anul scurs. La noi la serviciu a fost
angajată cam odată cu naşterea copilului meu o doamnă de origine
germană, care are o soră în Germania, chiar în oraşul Wiesbaden,
unde, întâmplător, este o clinică oftalmologică foarte mare şi
prestigioasă, şi unde ea s-a oferit, auzind de problema micuţului, să
ne facă rost de programare. În decembrie anul trecut a mers ea cu
soţia şi cu micuţul la consult în Wiesbaden, unde le-au zis că fiul
nostru se dezvoltă normal, nu are alte afecţiuni, cu ochişorul stâng
cel puţin deocamdată nu va vedea, dar că trebuie pusă o proteză
oculară pentru dezvoltarea armonioasă a feţei, aşa că am fost
îndrumaţi în Stuttgart, la un alt institut. Am avut mare noroc cu
colega mea care vorbeşte nemţeşte, ea a mers în Germania cu soţia mea
şi cu copilul, ea ne-a ajutat foarte mult, Domnul să o miluiască!
În
primăvara anului curent, 2009, înainte de Sfintele Paşti, am mers în
Stuttgart la Institutul Jorg-Muller-Welt, unde fiului meu i s-a
implantat proteza oculară, copilul obişnuindu-se repede cu ea.
Privindu-l, nici nu-ţi dai seama că are ceva la ochişor! Vreau să
spun că deplasarea împreună cu anestezia şi proteza au fost destul de
costisitoare, dar ne-am împrumutat şi am
făcut rost de bani…
În
paralel, am făcut şi dosar de finanţare a tratamentului în
străinătate prin Ministerul Sănătăţii, ajutaţi de naşul meu de botez,
de altfel o persoană cu relaţii în domeniul medical. Dar cei de la
Direcţia Sanitară ne-au avertizat că timpul este foarte scurt până la
vizita de la Stuttgart şi că e posibil să nu se aprobe finanţarea la
timp… Aşa a şi fost, noroc că am avut bani împrumutaţi! La
întoarcerea din străinătate, după o perioadă de timp, deşi ne luasem
gândul de la banii statului, am fost sunaţi de la Direcţia Sanitară
şi ni s-a comunicat că vom primi totuşi banii de la minister, chiar
dacă retroactiv! Mare minune şi mult ajutor de la Dumnezeu am primit
cu banii ăştia, căci aveam mari datorii! De altfel, ajutor de la
Sfântul Nectarie, de la Maica Domnului şi de la Dumnezeu am primit de
nenumărate ori pe tot parcursul călătoriilor, atât în străinătate cât
şi în viaţa de acasă, cu toate că nu meritam… Acum, când scriu
aceste rânduri, aşteptăm al doilea copil, tot băieţel, şi mă rog
Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul şi Maicii Domnului să fie
sănătos! Doamne ajută!
„Eu
știu
cine sunteţi, părinte.
Sunteţi
Sfântul
Nectarie!”
Spre
dimineaţa unei nopţi de toamnă am avut un vis. Mă frământau unele
probleme și
căzusem în deznădejde. Din senin, un moșneguţ,
îmbrăcat în haine preoţești,
negre, pășește
în camera mea, zâmbind și
emanând o bunătate nespusă. I-am recunoscut chipul dintr-o fotografie
dragă mie. Am început să plâng. „Fugi de la mine, nu sunt eu
vrednic să văd sfinţii lui Dumnezeu”, i-am spus. A zâmbit. S-a
apropiat și
m-a întrebat: „Ia spune, ce te apasă?”.
Am
prins curaj. I-am spus tot ce aveam pe suflet și,
în genunchi, i-am îmbrăţișat
picioarele, plângând. A urmat un dialog pe care îl voi păstra pentru
mine. A apărut și
bunica mea, care i-a strigat: „Eu știu
cine sunteţi, părinte. Sunteţi Sfântul
Nectarie”. „Da, eu sunt”,
a răspuns zâmbind. L-am rugat să mă mai lase să-l îmbrăţișez.
Plângeam. M-am trezit plângând. Ce bucurie am trăit atunci.
M-am
temut să nu fie un vis de la diavol, de aceea i-am povestit unui
stareţ de mănăstire. „Măi, măi, câte mai face Sfântul
Nectarie”, a spus cu lacrimi în ochi.
De atunci am știut
că trebuie să ajung în Grecia,
la el acasă. Nu știu
cum m-am trezit pe feribotul de Eghina,
„Aghios Nektarios”.
Am
pășit
în curtea mănăstirii seara, exact la începutul privegherii dinaintea
hramului. Ce atmosferă tainică, păream a fi pe altă lume. Inima părea
că-mi sparge pieptul. Sfintele moaște,
sfântul mormânt, chilia „bunicuţului”, mănăstirea cu
florile atât de dragi lui, toate care mai înainte doar visam să le
văd. Eram ca un copil într-un magazin cu dulciuri. Și
ce „dulciuri” am găsit la mănăstirea sfântului... Ne-am
întors a doua zi la Sfânta Liturghie. Catedrala plină. Mulţi
arhierei. Păreau desprinși
din icoane. M-am ascuns într-un colţ și
am simţit nevoia să plâng. Nu puteam îndura atâta bucurie.
„–Sfântul
meu, ajută-mi! Ascultă-mi rugăminţile!”
M-am
rugat și
pentru o cunoștinţă
care tocmai rămăsese fără serviciu și
care avea o situaţie extrem de dificilă. La un moment dat, o voce
lăuntrică mi-a spus scurt: „Va avea serviciu înainte să ajungi
tu în ţară”. Am uitat repede, am pus totul pe seama dorinţei de
miracol, care nu dă pace oamenilor mândri. Am părăsit Eghina
a doua zi. O parte din suflet a rămas acolo. Până mă voi reîntoarce.
Seara, la o tavernă, serveam cina. Am primit un sms. „Nu-mi
vine să cred. M-am angajat. M-au sunat niște
foști
prieteni de care nu mai știam
nimic de multă vreme. E un miracol”. Mi-au dat lacrimile
instantaneu. „Măi, măi, câte mai face Sfântul
Nectarie…
O boală
destul de greu de tratat în ţară
şi
căreia nu-i supravieţuiesc foarte mulţi copii
Doamne,
ajută!
Suntem
Cosmin şi Claudia Chiorean din Cluj. Avem o fetiţă de aproape doi
ani, Casiana. În urmă cu unsprezece luni am rămas însărcinată cu un
băieţel. La douăzeci şi două de săptămâni ni s-a spus că băieţelul se
va naşte (cu o probabilitate de 95%) bolnav de atrezie de esofag
(lipsa esofagului). O boală destul de greu de tratat în ţară şi
căreia nu-i supravieţuiesc foarte mulţi copii fără o recuperare
adecvată. La noi nu existau condiţiile recuperatorii.
Am
început să ne interesăm peste tot despre boală, despre modul şi locul
tratării etc. Semnele acestei boli în timpul sarcinii sunt: lichid
mult şi stomac puţin sau deloc vizibil. La douăzeci şi două de
săptămâni cam aşa arăta sarcina noastră. Am primit de la o prietenă,
care fusese în Eghina, o sticluţă cu mir de la Sfântul Nectarie. Am
început să mă miruiesc pe burtică. Am spus mai multor prieteni să se
roage pentru copilaşul nostru. Noi l-am dat în grija Maicii Domnului
şi a Sfântului Nectarie.
La
puţin timp, adică două luni, lichidul s-a normalizat, la fel şi
stomacul lui. Am născut pe 8 iunie 2010 un băieţel sănătos, de trei
kilograme şi şase sute de grame şi de cincizeci şi şapte de
centimetri: Ciprian, după numele Sfântului Ciprian, vrăjitorul care a
fost mort duhovniceşte şi a înviat prin credinţă, şi după numele
duhovnicului nostru, care a fost convins de la început că va fi un
copil sănătos.
Slavă
lui Dumnezeu pentru toate şi Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie
mulţumire.
Sfântul
vindecă un copil de astm şi
aduce
acasă un adolescent rebel
Am aflat de Sfântul
Nectarie din Formula As.
Băiatul nostru suferă de astm bronşic încă din copilărie (acum e
adolescent). Am încercat diferite metode de tratament şi la medici
alopaţi şi la homeopaţi. Avea perioade când îi era mai bine, altele
când răcea des şi avea dificultăţi în respiraţie. În primăvara
aceasta a făcut o pneumonie urâtă, astfel încât ne-am văzut nevoiţi
să îl internăm în spital, doctoriţa nu era mulţumită de felul în care
răspunde la tratament, avea două săptămâni de antibiotice, astmul lui
se decompensase. Eram disperată.
Atunci mi-am amintit de Acatistul Sfântului
Nectarie pe care îl purtam cu mine, dar pe care nu îl citisem
niciodată. Am început să îl citesc şi vizibil evoluţia băiatului a
fost mai bună, s-a însănătoşit şi nu a mai avut nicio manifestare a
astmului de atunci (a trecut un an şi jumătate de la cele
întâmplate). În toamnă, ne-au ajutat Dumnezeu şi Sfântul Nectarie şi
am ajuns şi în Eghina la moaştele sale. Am simţit o emoţie de
nedescris, nu-mi puteam stăpâni lacrimile şi nu mai ştiam cum să îi
mulţumesc sfântului pentru binele pe care
ni l-a făcut.
Am mai trecut printr-o încercare din care ne-a salvat tot Sfântul
Nectarie. Într-o seară am avut o discuţie aprinsă cu fiul meu, după
care a plecat de acasă. Se făcuse târziu, îi tot telefonam şi nu ne
răspundea. Eram foarte îngrijoraţi şi nu ştiam ce să facem. Atunci
i-am strigat sfântului să ne ajute şi... după vreo douăzeci de
apeluri zadarnice băiatul ne-a răspuns la telefon, a venit acasă,
ne-am împăcat şi totul a fost bine de atunci. În secunda în care i-am
cerut ajutorul sfântului, ne-a şi răspuns la telefon.
”
„Neîntârziat
a fost
ajutorul
de
la Sfântul Nectarie”
Anul trecut, în urma unei operaţii care iniţial nu
părea a fi o complicaţie (presupunea extirparea unui lipom – o
tumoare benignă situată sub piele. Un lipom este constituit din
celule care produc grăsime şi care se acumulează anormal pentru a
forma fie ciorchini mici, fie un bulgăre de consistenţă elastică;
lipomurii nu prezintă niciun pericol şi nu au caracter de urgenţă;
extirparea lor se face doar în caz de jenă fizică sau din motive
estetice – diagnostic stabilit în
urma unui RMN), soţul meu a fost diagnosticat cu lipomixosarcom. La
aflarea diagnosticului stabilit în urma biopsiei, speriaţi fiind,
ne-am pus întrebarea „de ce?!”.
Derulând viaţa noastră, ne-am amintit că, înainte
de oficierea slujbei religioase a cununiei noastre, cerând dezlegare
de păcate părintelui duhovnic, acesta ne-a spus că, după cununie, să
ne ducem împreună pentru a ne orândui canon întrucât am trăit, mai
mult timp, în concubinaj. Cum
după cununia religioasă am rămas nepăsători la invitaţia
duhovnicului, iată cât de repede am găsit răspunsul întrebării
noastre. Păcătuisem prea mult! (Aşa am gândit atunci!)
Imediat ce ne-am dat seama de greşeala săvârşită
în faţa lui Dumnezeu, ne-am dus la părintele duhovnic, ne-am spovedit
şi am primit, împreună cu soţul meu, acelaşi canon pe care trebuia
să-l îndeplinim pe parcursul a şase luni.
În aceeaşi zi în care ne-am spovedit şi
am primit canon, povestindu-i părintelui despre diagnosticul soţului
meu, l-am întrebat: „Ce pot să fac să-l ajut?!”, iar
părintele mi-a răspuns: „Vezi lumea de aici?! Vino să te rogi
miercuri sau vineri în şapte săptămâni la rând, aşa cum fac şi ei, să
ţii post negru în fiecare dintre aceste zile când vii la rugăciune
până la ora 17.00... O să vezi că se va vindeca!” De îndată am
încercat să ne îndeplinim canonul dat de părintele duhovnic şi am
început cele şapte rugăciuni. În tot acest timp, am început să citim
cuvinte duhovniceşti şi ne-am dat seama că Bunul Dumnezeu ne-a
binecuvântat cu această încercare pe care ne-a dat-o în scopul
mântuirii noastre. Ne-am dat seama că nu suntem singuri, că Dumnezeu,
în mare mila Lui, ne dă şi putere şi îndrumare spre a merge pe calea
Lui. După alte două rugăciuni, Dumnezeu a rânduit ca o echipă de trei
medici specialişti să reanalizeze biopsia efectuată pe tumoră şi să
stabilească un alt diagnostic de cancer,
care nu era la fel de agresiv ca primul
– fibromixosarcom. Am
continuat rugăciunile. Trebuie să vă scriu că după operaţie, soţul
meu a rămas cu o jenă permanentă,
nu foarte dureroasă, dar sesizabilă,
localizată în zona operată. Având un asemenea diagnostic, deşi la
început nu dorea să facă niciun fel de tratament, Bunul Dumnezeu „i-a
pregătit” totul – şi medici extraordinari, şi soluţii de
radioterapie care să nu-i pună în pericol zonele adiacente operaţiei.
Ne-am rugat şi Sfântului Ierarh
Nectarie să mijlocească către Dumnezeu vindecarea soţului meu, am
fost la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi am luat ulei sfinţit
din candela ce veghează moaştele Sfântului Nectarie. În fiecare seară
ung operaţia soţului meu cu acest ulei, în forma Sfintei Cruci, şi mă
rog Sfântului şi Bunului Dumnezeu.
Înainte cu o zi de cea de-a şaptea rugăciune
(ultima) întorcându-se cu maşina dintr-o călătorie, la un moment dat,
„cineva” i-a luat durerea cu
mâna. Totul
dispăruse ca prin minune!!! M-a
sunat şi, cuprinşi de o puternică emoţie, i-am mulţumit împreună
Bunului Dumnezeu pentru tot! Este
greu să spun că este vindecat total, dar susţin cu tărie că Dumnezeu
i-a/ne-a dat un răgaz pe care încercăm să-l valorificăm în scopul
mântuirii sufletelor noastre. A trecut de atunci un an şi jumătate,
fără ca boala să recidiveze. Neîntârziat
a fost şi ajutorul de la Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Odată
cu apariţia şi creşterea tumorii ce i-a fost extirpată prin operaţie,
soţului meu i-a mai apărut una şi în cavitatea bucală. Îngrijoraţi
fiind de primul diagnostic, negăsind un medic care să se ocupe de
eliminarea ei, această tumoră a rămas numai în grija Sfântului Ierarh
Nectarie, fiind unsă, în fiecare seară, cu ulei sfinţit din candela
Sfântului. Mă
rugam de fiecare dată, având gândul că cer imposibilul, dar nădejdea
că Dumnezeu, prin sfinţii Lui, face minuni, să dispară acea tumoare
din gura soţului meu. După şase luni în care i-am uns tumora şi am
rostit în gând, dar cu mare încredere, această rugăciune, s-a
întâmplat minunea! Era
în ajunul Sfintei Prăznuiri a Sfântului
Ierarh Nectarie de la Eghina, 8
noiembrie, când, înainte de a pleca să ne închinăm la moaştele
Sfântului Nectarie, mestecând ceva, soţului i se rupe tumora în gură,
rămânând atârnată doar într-un firicel. Ne-am speriat foarte tare, şi
personal eram hotărâtă ca, în cazul în care soţul meu nu mai
vrea/poate să meargă la moaşte, să mă duc singură, fiind obligatoriu
pentru mine/noi să mă închin Sfântului Nectarie şi să-i mulţumesc
pentru ascultarea rugăciunilor mele. Simţind aceeaşi plăcută
„obligaţie”, soţul meu şi-a pregătit câteva pansamente
(sângerarea era puternică) şi am plecat împreună la închinarea la
sfintele moaşte. Mulţumind Sfântului Ierarh Nectarie, ne-am întors
acasă cu gândul ca, în prima zi de luni după acel week-end, să luăm
legătura cu un medic care să-i îndepărteze definitiv tumora. Nu mai
puteam aştepta. Şi, în timpul nopţii de
8-9 noiembrie, soţul meu simte în gură
ceva ca un rest de mâncare; intenţionând să-l mestece şi să-l
înghită, îşi dă seama că este ceva „cauciucat” şi-l
elimină din gură, punându-l pe noptieră. Îşi continuă somnul din care
nu se trezise în totalitate. A doua zi, de dimineaţă, am constatat că
nu era vorba de niciun rest de mâncare, ci de tumora pe care o
purtase în gură timp de şase luni. Eram uimiţi, bucuroşi, speriaţi.
Trebuia să scriu că personal m-am bucurat foarte tare văzând ce îmi
arăta soţul meu speriat. I-am şi spus că aceasta este o minune făcută
de Sfântul Nectarie. „Ce dovadă mai clară să ne dea?! M-am
rugat tot timpul să retragă tumora din locul acela, şi iată că, în
chiar noaptea prăznuirii lui, ţi-a scos-o fără intervenţie medicală.
Facem biopsia ei, dar sunt sigură că rezultatul va fi bun! Crede-mă,
asta simt!” Ducându ne
la un medic ORL-ist pentru a-şi da o opinie vis-à-vis de locul
din care a căzut tumora, acesta a constatat că în locul respectiv mai
rămăsese o bucată foarte mică de tumoră care, însă, a permis
efectuarea unei biopsii al cărei rezultat a fost foarte bun (nicio
celulă de cancer). La o oră după intervenţia medicului, soţul meu m-a
sunat spunându-mi: „Ştii cum arăta locul unde a fost tumora?!
Este incredibil! Nu se mai cunoaşte nimic, s-a închis perfect, nici
măcar culoarea ei nu este alta. Ai spune că acolo nu a fost nimic
niciodată!” Mulţumim
Sfântului Ierarh Nectarie pentru ajutor!
Am constatat că puterea rugăciunii este
imensă, că orice necaz pe care Dumnezeu ţi-l dă, nu este altceva
decât o încercare pe care trebuie să o primeşti cu sufletul deschis
şi cu credinţa că totul este trimis de Sus spre mântuirea sufletului
tău şi trebuie să înveţi să rabzi şi să nădăjduieşti, căci Bunul
Dumnezeu, din iubirea Sa, nu ne lasă să fim singuri şi, împreună cu
rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor
sfinţilor cărora ne rugăm, putem să ne bucurăm de viaţa aceasta şi
mai ales de viaţa veşnică, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Slavă lui Dumnezeu în veci!
Sfântul
Nectarie schimbă
un
diagnostic tragic
În 2004
am suferit un şoc emoţional extrem de puternic. Din cauza durerii
sufleteşti mă durea tot corpul şi intuiţia îmi spunea că mă voi
îmbolnăvi. (De altfel, atunci când am primit vestea care mi-a produs
şocul, mi-a ţâşnit sângele din nas. După trei zile slăbisem trei
kilograme şi o perioadă am mâncat numai cât să nu mor, pâine goală.)
În aceste cazuri cedează partea cea mai sensibilă a organismului. La
mine boala s-a localizat în aparatul genital. Trist, mai ales că-mi
doream foarte tare copii. Dar Dumnezeu a îngăduit pentru păcatele
mele – multe şi grele, credeţi-mă.
În
următorii doi ani am început să am dureri tot mai mari, pe care
niciun doctor nu le putea explica. Ba chiar mi-au spus că s-ar putea
să fiu însărcinată. Nu eram. Testele ieşeau negative. Până la un
moment dat făceam crize de durere în reprize de treizeci de minute,
iar mai târziu durerea devenise continuă. Mi-amintesc perfect că
într-o zi m-a durut atât de tare, încât am zis că asta-i tot ce pot
suporta; peste asta este doar moartea. Familia a tratat destul de
indiferent problema, mai ales că eu eram cea care-i duceam pe ei la
doctor, niciodată invers. Nu fusese cazul şi, în mintea lor, eram
probabil invulnerabilă din moment ce, până atunci, eu fusesem
sprijinul tuturor. Am ajuns la camera de gardă a spitalului Sfântul
Pantelimon, unde o doctoriţă tânără a declarat în urma ecografiei că
nu am nimic, probabil doar o ovulaţie dureroasă...
Peste
câteva zile, cumnata mea mi-a recomandat să merg la doctorul ei, cel
cu care a adus pe lume doi copii. M-a consultat şi m-a întrebat de
când nu am fost la ginecolog, cum am putut sta să ajung în situaţia
asta?... Vă imaginaţi ce şoc pe o femeie tânără (aveam treizeci de
ani atunci), care doreşte să fie mamă şi al cărei medic consulta
chiar în acel moment, cu un etaj mai jos, în acelaşi spital... M-a
internat imediat şi au început să mă investigheze, fără să-mi dea
niciun detaliu, decât acela că mă vor opera. În tot acest timp,
doctorul mă privea cu foarte mare compătimire...
M-a
chemat de la salon să mă vadă şi profesorul Ancăr, care a zis faţă de
mine „tumoră” şi a vrut să mai zică ceva, dar au văzut că
am început să plâng şi m-au trimis la salon. La salon – mă
rugam la Sfântul Pantelimon şi citeam Paraclisul Maicii Domnului şi
plângeam de spaimă neîncetat. A urmat analiza decisivă –
markerul tumoral. Valorile au ieşit de patru ori peste limita maximă
admisă! Deci doctorul mi-a explicat că acum nu se mai pune problema,
decât să mi salveze viaţa. Eu plângeam însă şi îl rugam să nu-mi
extirpe ovarele pentru că vreau să fac copii. Mi-a spus că nu-mi
promite nimic, va vedea „când mă desface”. Atunci mi-am
dat seama că vrea să-mi facă operaţie clasică şi
asta m-a speriat şi mai mult.
Printr-o
minune, exact atunci doctorul trebuia să plece în concediu, aşa că
m-a trimis acasă şi m-a rechemat peste o lună, fără a-mi da niciun
tratament pentru durere. M am externat pe 6 septembrie 2006,
într-o stare de spaimă îngrozitoare, slăbită, singură, susţinută doar
moral (deşi aş fi avut nevoie şi de sprijin fizic), la telefon, de o
prietenă, unul dintre copiii lui Dumnezeu.
Peste
două zile această prietenă m-a dus la Mănăstirea Radu Vodă, la racla
Sfântului Nectarie, explicându-mi cu zâmbetul pe buze şi multă
credinţă că Sfântul schimbă diagnosticul! Plânsul meu neîncetat a
atras imediat atenţia călugărilor de la mănăstire, care au înţeles că
e vorba de ceva grav şi mi-au recomandat să-mi cumpăr Acatistul
Sfântului Nectarie şi să-l citesc zilnic. (Am dat în acea zi şi un
acatist de patruzeci de zile – o să vedeţi mai târziu de ce e
important de reţinut acest aspect).
Din
acel moment, am venit zilnic la sfântul şi citeam acatistul stând
lipită de masa cu racla, plângând, recunoscând că sunt speriată de
moarte, că aş vrea să trăiesc alături de soţul meu, pe care-l iubeam
mult, dar despre care ştiam, simţeam la un nivel încă inconştient
cred, că nu m-ar mai iubi dacă nu aş putea să fac copii. Mă rugam la
sfântul să îndur orice suferinţă, dar să nu-mi pierd organele, „să
am măcar o şansă”...
Am
continuat aşa zilnic, fără să mă gândesc la nimic altceva. Familia nu
înţelegea ce-i cu criza asta mistică la mine, dar nici nu s-a
străduit să afle. Eu nu puteam vorbi, puteam doar plânge. Şi ei
sufereau pentru mine, dar nu ştiau amploarea reală a evenimentului şi
nu voiam să-i încarc cu durerea mea. Nu voiam mila lor. Îmi trebuia
doar mila lui Dumnezeu. În plus, tot văzându-mă la raclă, părintele
Sava m-a adoptat sufleteşte, m-a întrebat cum mă cheamă şi a început
să se roage pentru mine.
Pe
la sfârşitul lunii septembrie, o colegă mai în vârstă, o doamnă
minunată, m-a sunat să vadă ce mai fac şi m-a sfătuit să mai văd şi
alţi doctori – „aşa se face în cazurile astea”.
Iniţial am refuzat ideea, explicându-i că m-au văzut doi doctori
foarte importanţi, adevărate somităţi şi că nu mai are rost. M-a
rugat foarte tare şi am cedat, mai mult ca să-i fac plăcere. Aşa am
ajuns la doctoriţa Sgarbură, de la Spitalul Filantropia, care mi-a
spus că nu vede nicio tumoră... Nu mi-a venit să cred. Am mers,
printr-o cunoştinţă, şi la Spitalul Militar şi diagnosticul era
acelaşi – nu era nicio tumoră, doar un chist hematic, destul de
mare şi întreg aparatul genital foarte
umflat.
M-am
întors la doctoriţa Sgarbură care mi-a administrat imediat
antibiotice foarte puternice şi mi-a recomandat să-mi fac din nou
markerul tumoral (sau CA 125). Rezultatul a fost impresionant –
nici când am luat la facultate nu m-am uitat atât pe hârtia cu
rezultatul – 35.1, adică cu numai un punct peste normal, iar pe
4 septembrie, eram în limite normale (9.54 unităţi). Doamna doctor
mi-a explicat însă că boala nu este încă eliminată. Pe 17 octombrie
m-a operat – laparoscopie diagnostică şi operatorie – şi
a descoperit exact ceea ce bănuia – endometrioză, din păcate
foarte avansată. De aceea avusesem dureri atât de mari. Endometrioza
doare îngrozitor.
Au
urmat ani de tratament, de recuperare sufletească prin intermediul
Sfântului Maslu, dar ce e important este ajutorul pe care Dumnezeu mi
l-a dat atunci prin intermediul Sfântului Nectarie. E important
faptul că l-am descoperit pe sfântul ca un grabnic ajutător care, în
plus, i-a ajutat şi pe toţi pe care i-am dus şi eu, la rândul meu, la
Radu Vodă. Foarte curând după operaţie, într-o zi în care m-am uitat
cu atenţie în calendar, am descoperit că din momentul în care am
fost pentru prima oară la raclă şi până în ziua operaţiei au trecut
exact... patruzeci de zile!
Minunat
este Dumnezeu, minunat lucrează prin sfinţii lui, minunat lucrează
prin oamenii care-L iubesc! Până la urmă toţi cei pomeniţi mai sus nu
au fost decât personaje într-un scenariu îngăduit de Dumnezeu, după
care se poate turna... filmul convertirii mele.
„Îl
am mereu în sufletul meu pe
Sfântul
Nectarie”
Elena
Constantin mă numesc, am treizeci şi trei de ani şi sunt de loc din
Caracal. M-am căsătorit şi m-am stabilit cu familia mea în Bucureşti,
de zece ani.
Mi-e
greu să „vorbesc” pentru că nu am, nu cunosc termenii
medicali, dar cred că nu asta este cel mai important, ci faptul care
s-a petrecut are mai multă valoare. Pe la vârsta de douăzeci şi cinci
de ani mi-a apărut pe cap o umflătură care tot creştea, lucru care mă
speria îngrozitor ori de câte ori mă pieptănam (şi asta înseamnă cel
puţin o dată pe zi). Făcând un control la un neurolog i-am arătat şi
această problemă şi m-a îndrumat către un chirurg sau dermatolog. M-a
speriat gândul că ar trebui să se facă o intervenţie chirurgicală –
era şi pe cap!!! şi am povestit lucrul acesta soţului meu.
Stăm de
zece ani în Bucureşti, am asistat la slujbe în câteva biserici, dar
la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă nu ajunsesem. Ţin minte
că într-o după-amiază, dacă nu mă înşel era sâmbăta, soţul meu îmi
propune să mergem la această biserică, spunându mi că Sfântul
Nectarie este mare făcător de minuni, că a făcut multe minuni. Am
plecat spre biserică şi nu mai ştiu, dar cred că nu de la prima
„vizită”, la următoarele – fiindcă au mai fost –
am luat acasă ulei de la Sfântul Nectarie într-o sticluţă.
Ştiu
sigur că soţul meu mi-a zis să mă ung cu ea şi că-mi va trece. Am
acceptat (îmi vine să şi plâng când îmi amintesc) şi nu ştiu care a
fost intervalul, şapte, zece zile, nu ştiu, oricum foarte repede am
observat că la cap nu mai am acea umflătură. I-am arătat şi soţului
meu şi parcă nu ne venea să credem. Ce să vă mai spun, ne-am mirat
câteva minute când am observat că nu mai aveam nimic, apoi câteva
zile a fost subiect de discuţie şi zilnic, zilnic certitudine. Îl am
mereu în sufletul meu pe Sfântul Nectarie de când s-a produs această
mare minune cu mine. Şi sunt convinsă că a mai făcut şi alte minuni
cu mine. Slavă Sfinţilor lui Dumnezeu!
„Dacă
n-aş fi trăit, nu v-aş fi povestit!”
Dacă
n-aş fi trăit, nu v-aş fi povestit! Dumnezeu nu Îşi numără darurile
când le dă, iar sfinţii, răsplătiţi cu harul facerii de minuni pentru
dragostea lor, sunt tare grabnic ajutători şi nu se uită la păcatele
celor care îi cheamă în ajutor! Aş vrea să vă povestesc şi eu minunea
pe care Sfântul Nectarie a făcut-o pentru fetiţa mea, minune pentru
care Îi dau slavă lui Dumnezeu şi îi mulţumesc Sfântului Nectarie în
fiecare zi. Numele meu este Ana Pascu, locuiesc în Bucureşti şi am
două fetiţe, Anastasia, care a împlinit anul acesta zece ani, şi
Sofia, de şapte ani. Naşterea Anastasiei, în anul 2000, ne-a
pricinuit o mare bucurie. Nici prin cap nu ne-a trecut că vor fi
atâtea probleme. A avut o sănătate fragilă de la început şi, cu toate
că am fost foarte grijulii, la vârsta de şapte luni a făcut o viroză
respiratorie, care a declanşat o bronşiolită. A primit tratamentul
adecvat şi s-a restabilit, dar nu îşi revenea deloc. Din iarnă şi
până în vară, când a împlinit un an, a făcut, una după alta, otite,
viroze, infecţii în gât... Părinţii cu copii mici ştiu foarte bine
despre ce
vorbesc.
Pe
piele îi apăreau erupţii urticariene şi chiar în ziua când a împlinit
un an am dus-o la munte cu braţele pline de urticarie. Acolo starea
ei s-a ameliorat vizibil. Dar la munte am stat cât ne-au permis
timpul şi banii, apoi ne-am întors în aerul poluat din Bucureşti. În
iarnă, pe la un an şi cinci luni, i-a apărut o eczemă pe faţă, ca o
pată roşie. Nici nu s-a vindecat, nici nu a evoluat până prin
ianuarie, când a început să se mărească. Am dus-o la dermatolog, care
i-a pus diagnosticul de eczemă atopică şi ne-a dat o cremă pe bază de
hidrocortizon, cu care să o ungem. Am uns-o cu conştiinciozitate,
dar, în loc să-i treacă, i-au apărut eczeme pe tot corpul, pe mâini,
pe picioare, pe pleoape... M-am speriat şi, cum medicina clasică nu
mă ajutase, am apelat la homeopatie. S-a vindecat după aproximativ o
lună de tratament, scăpând totodată de o constipaţie chinuitoare care
o făcea să plângă. Totul părea bine, dar, fiind iarnă, au reînceput
virozele
şi otitele interminabile.
Între
timp, făcusem mucegai pe peretele garsonierei în care locuiam şi,
deşi îl ştergeam săptămânal, nu a fost suficient. Bănuiesc că atunci
a făcut alergie la mucegai şi am înţeles ulterior că şi eczemele care
îi apăruseră puteau să fi fost de natură alergică, dar nu a tratat-o
niciun doctor în acea perioadă de alergie, deşi am vizitat destui. În
vară ne-am mutat într-un alt apartament, mai mare, dar în iarnă, deşi
aici nu aveam mucegai, au reapărut eczemele, concomitent cu virozele,
roşul în gât şi otitele. Bolile începeau în septembrie şi durau
aproape fără pauză până în aprilie. Eczema se localizase pe bărbie
şi, în ciuda tratamentului homeopatic, nu se mai vindeca niciodată
complet, doar se ameliora pe perioade mai lungi sau mai scurte, apoi
se agrava din nou. Aşa am dus-o până la trei ani şi jumătate, când în
urma unei viroze a reapărut weezingul şi doctorul a diagnosticat-o
cu: „tuse de hiperreactivitate pe fond alergic”, apoi
„astm bronşic sub observaţie”. Am început tratamentele cu
Ventolin şi Flixotide, cu Singulair şi siropuri de tuse, dar crizele
cedau pentru foarte puţină vreme. Devenise alergică la praf, la
mucegai şi detergent, iar primăvara, când începea polenul, făcea
crize foarte grave de tuse.
Eczemele
au dispărut când au început crizele de tuse, dar schimbarea nu mă
mângâia cu nimic. Tuşea câte două-trei săptămâni continuu, în pofida
tratamentului, zi şi noapte, şi de multe ori tuşea până când voma. Nu
vreau să intru în detalii, căci amintirile sunt încă foarte
dureroase. E greu să fii părinte şi să nu poţi face nimic. Am
încercat şi tratamente homeopate, şi naturiste, nimic nu a ajutat-o.
Doar vara se mai răreau crizele şi mai respiram şi noi, ca toamna să
o luăm de la
capăt până în vara următoare.
La
un moment dat, în martie 2005, în timpul
unei crize grave de tuse, m a vizitat o prietenă, care îmi
spune: „Aveam o iconiţă a Sfântului Nectarie de dăruit şi nu
ştiam cui s-o dau. Şi am auzit că Anastasia e bolnavă, aşa că am
venit să ţi-o dau.” „Dar cine este Sfântul Nectarie?”
„Cum, nu ştii? Este mare vindecător.” Nu ştiam, dar voiam
să ştiu. Am împrumutat de la ea o carte cu viaţa Sfântului Nectarie,
tot ea mi-a dat şi acatistul, dar nu-mi mai amintesc dacă atunci sau
după câteva zile, cert este că m-am rugat sfântului să o ajute şi
i-am pus fetiţei icoana pe piept. Tusea s-a oprit şi a dormit
liniştită până dimineaţă, ceea ce nu se mai întâmplase de multă
vreme.
A
doua zi, tusea a reapărut, dar se alina când îi puneam icoana pe
piept. Am început să citesc acatistul, dar, deşi se vedea o
ameliorare evidentă, încă mai avea crize de tuse. Aşa am dus-o încă
un an, cu crize de durată mai scurtă şi mai rare, dar tot bolnavă.
Apoi, cu câteva săptămâni înainte de Sfintele Paşti, în 2006, iar a
făcut o criză urâtă. Iar nesomn, iar crize de tuse până la vomă,
plămâni încărcaţi şi weezing, ca la început. Cearcăne vinete de
natură alergică până la nivelul nărilor, că arăta ca un urs panda,
biata de ea. Iar pufuri,
siropuri, tot tratamentul.
Marţi,
în Săptămâna Mare, ne ducem încă o dată la doctor, dar doctorul
ridică din umeri. Nu mai are ce să-i facă. Tuşeşte marţi, miercuri,
joi, fără pauze, iar în Vinerea Mare o culc la prânz. Doarme un sfert
de oră şi începe din nou să tuşească şi se trezeşte. Atunci îi spun
soţului meu: „Ia-o, îmbrac-o şi du-o la Mănăstirea Radu-Vodă,
la moaştele Sfântului Nectarie, că nu mai pot. S-o vindece el, căci
noi nu mai putem face nimic.” Soţul meu se uită lung la mine
şi-mi spune: „Bine. Îmbrac-o.” O îmbrac şi închid uşa
după ei. Tuşea atât de rău, că răsuna scara blocului. Mă gândeam cu
tristeţe cât de rău îi va face polenul, căci era primăvară şi pomii
înfloriseră. Mă rugam şi plângeam, căci ce mamă poate fi liniştită
când copilul ei
este bolnav şi se chinuieşte?
S-au
întors după vreo oră şi m-a izbit imediat faptul că nu mai tuşea. Nu
o mai văzusem de multă vreme atât de împăcată şi de veselă. Am
aşteptat toată noaptea, dar tusea nu a revenit. De atunci nu a mai
făcut nicio criză de astm. Aceasta s-a întâmplat în Vinerea Mare, pe
22 aprilie 2006. În anii care au urmat, a mai tuşit de două ori ceva
mai tare, dar niciodată nu a mai avut crize cu weezing. O dată, când
s-au asfaltat străzile în Bucureşti şi tot aerul era îmbâcsit cu
particule de asfalt. A doua oară, la o pneumonie. La indicaţia
doctorului, am tot urmat tratamentul cu Singulair până în 2008, de
teamă să nu reapară crizele. Vedeţi
ce înseamnă lipsa de credinţă?
În
2008 i-am făcut testele pentru alergie şi ce să vezi? Anastasia nu
este alergică la nimic. Nici la praf, nici la polen, nici la mucegai!
Sfântul Nectarie a vindecat o complet, dar noi nu am crezut şi
i-am dat medicamente degeaba încă doi ani... Anastasia are o
deosebită evlavie pentru Sfântul Nectarie şi deseori îi citeşte
acatistul, mai cu seamă de când a aflat că numele de botez al
Sfântului era Anastasie. Şi ce altă mulţumire putem aduce noi,
păcătoşii, lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Săi, în afara
rugăciunilor şi a străduinţei de
a trăi o viaţă creştinească?
Într-una din vizitele
noastre, Anastasia a găsit în grădina Mănăstirii Radu Vodă un şirag
de mătănii. Le-a luat cu dragoste, ca pe un dar al Sfântului
Nectarie, ca pe un îndemn la rugăciune. Să-L slăvim pe Domnul şi să
le mulţumim sfinţilor pentru rugăciunile şi darul dragostei lor
pentru noi. Amin!
Când am
luat rezultatul analizei,
era
negativ!
Am
fost de multe ori ghidată de sfânt în luarea unor decizii majore,
sănătate, ajutor pentru prieteni şi bolnavi.
Să
încep cu minunea prin care am fost vindecată de o rană internă, a
colului, care se vindecă de obicei foarte greu. După analiză, mi s-a
recomandat un tratament, dar am fost şi m-am rugat şi cu acatistul,
la racla Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă. Am făcut
ulterior analiza. Când am luat rezultatul analizei, era negativ! Am
izbucnit în lacrimi de bucurie şi mi-aduc aminte că am îmbrăţişat-o
pe asistentă, nevenindu-mi să cred! Am mărturisit şi atunci altor
două femei, care şi ele erau bolnave, dându-le acatistul şi
sfătuindu-le să meargă la mănăstire să ceară ajutor sfântului.
O altă
minune. Am aflat despre duhovnicul meu, mărturii dureroase, de trei
ori la rând, prin intermediul unor surori în credinţă, fiind nevoită
să-l schimb! Am reuşit să am azi un duhovnic minunat! Şi îi mulţumesc
sfântului de câte ori am prilejul să trec pe la racla sa!!! Fără un
duhovnic adevărat, cum rar se mai găseşte azi, nu aş fi avut nicio
şansă de mântuire!
Tot
acolo, la Radu Vodă, cugetam cum să ajung la părintele Iustin Pârvu,
dar nu dispuneam de prea mulţi bani. La sfârşitul slujbei, o soră m-a
întrebat dacă vreau să merg la părintele Iustin, că are două bilete
de tren, gratuite. Le-a scos şi le-a pus pe masa cu icoana sfântului,
din partea stângă a mănăstirii. Am crezut că visez! Era pur şi simplu
adevărat! Am ajuns la părintele Iustin, pentru prima dată în viaţă,
acum trei ani!
Mâna
mea dreaptă căpătase o culoare galbenă, inexplicabilă. Fusesem la
doctorul de familie, care nu putea să-şi explice cauza (era nevoie de
investigaţii mai amănunţite). Luasem cu mine nişte analize şi mă
gândeam după Sfântul Maslu să merg la spitalul Colţea, fiind
neliniştită. Când să ies din biserică, am observat că nu mai aveam
nimic! Culoarea galbenă a mâinii şi a unghiilor dispăruse!
Într-o
dimineaţă, am alergat la racla sfântului să-i cer ajutor pentru fiul
meu, care pleca în Barcelona, să se întoarcă cu bine acasă.
Am
făcut acatistul şi am plecat. Peste o oră mă sună fiul meu. Nu
plecase, pierduse avionul şi venea acasă! Chiar şi el a spus că aşa a
vrut Domnul! (Am aflat ulterior de la o prietenă că în acea perioadă
acolo fusese epidemie de gripă porcină). Nu ştiu sigur dacă acesta a
fost motivul.
Un
alt ajutor a fost faţă de o prietenă pe care am luat-o să se
spovedească. ea
avea multe greutăţi, şi trebuia să părăsească şi ţara! La raclă era
un părinte, care la rugăciunile noastre a spovedit-o pe loc!
Prin părintele acela a primit ulterior mult ajutor!
O soră
mi-a spus într-o seară că băieţelul ei e bolnav, cu febră, şi era
foarte neliniştită. Febra nu-i scădea cu medicamente... la
fel, dimineaţa am fost la racla sfântului şi am citit acatistul. Când
m-am întors după câteva ore, am întrebat-o cum se simte copilul. Îi
trecuse temperatura!
Altădată,
nu puteam să vând apartamentul. De ziua sfântului m-am rugat pentru
asta şi când am intrat în biserică am simţit un puternic miros de
tămâie! Mi s-a spus ulterior că în acest fel poţi primi uneori un
răspuns afirmativ pentru cererea făcută la rugăciune. (Şi la Sfântul
Mina mi s-a întâmplat acelaşi lucru.) Am primit ajutor dublu!
La
coadă, tot de ziua sfântului, anul trecut, se făcuse foarte frig şi,
nemaiputând îndura frigul, m-am dus în biserică pentru câteva minute.
Am întâlnit o soră din biserică şi i-am povestit că nu ştiam ce să
fac... O pereche de ciorapi, dacă ar fi avut cineva, mi-ar fi fost de
mare ajutor! Mi-a spus să stau pe scaun, mi-a acoperit picioarele cu
perne şi a sunat la un elev de la seminar. În câteva minute mi-a adus
o pereche de ciorapi de lână! Cu ajutorul lui, am putut să mă întorc
la rând, fericită, primind – a câta oară? – ajutorul de
nepreţuit al minunatului sfânt, cel mai bun prieten al nostru, care
te ajută, oricând, în orice moment greu al vieţii, indiferent de
situaţie! Nu e nevoie decât de credinţă cât un bob de muştar şi
sfântul nu pregetă să ajute! De mare folos ne este nouă, tuturor! Să
îndrăznim şi, de câte ori avem necazuri, să-i cerem ajutorul!
Nu
merit aceste ajutoare nepreţuite prin mila şi iubirea Sfântului
Nectarie! Îi rămân veşnic recunoscătoare! Sigur că sfântul se bucură
de gesturile de dragoste ale noastre: aducându-i flori, ulei pentru
raclă (uleiul e foarte bun pentru vindecări) şi orice dar e primit cu
drag, aşa cum se obişnuieşte când facem daruri celor mai iubiţi ai
noştri!
Sfântul
Nectarie tămăduieşte
o
femeie
bolnavă de cancer
Bună
ziua şi Doamne-ajută! În anul 2006, soacra
mea a fost operată de o tumoare pe ficat şi plămâni ce s-a dovedit în
urma analizei a fi de natură canceroasă, ba mai mult, socrului meu i
s-a spus că va mai trăi trei luni. Am mers la Bucureşti la moaştele
Sfântului Nectarie, de unde am cerut ulei din candela de deasupra
moaştelor, după care am mers la Fundeni la soacra mea şi am uns-o cu
el. I-am dat să citească şi Acatistul Sfântului şi l-am citit şi eu,
am mai plătit şi slujbe, am fost şi la Constanţa la Sfântul
Pantelimon, şi iată, suntem în 2010 şi mulţumim Domnului, Maicii Sale
Preasfinte, Sfântului Nectarie, Sfântului Pantelimon că pentru
rugăciunile Părintelui meu, Petru, ne au ajutat şi au înfăptuit
minunea şi soacra mea trăieşte fără urmă de cancer în ea.
Sfântul
Nectarie ajută
să fie adus pe lume
un
copilaş care era să fie avortat
Am avut
o sarcină foarte dificilă... Patru luni şi jumătate nu am mâncat
nimic şi nu am băut nici apă... o sarcină foarte toxică... mergeam
mereu la spital pentru perfuzii, când nu mai suportam... Slăbisem
zece kilograme... Vomitam numai spumă...
Am
primit cărticica cu minunile Sfântului Nectarie de la o prietenă. Mă
rugam mereu la Sfântul Nectarie şi la Maica Domnului să mă ajute să
trec peste această încercare dificilă şi totul să fie bine cu
sarcina. (Mai pierdusem două sarcini şi eram îngrozită la gândul că
ar putea păţi ceva copilaşul).
Într-o
zi mi-a căzut, fără să îmi dau seama, căpăcelul de la perfuzie...îmi
era foarte, foarte rău... am început să nu mai îmi simt picioarele...
apoi mâinile... am crezut că mor... parcă toată viaţa se scurgea din
mine... M-am rugat la Sfântul Nectarie... să mă ia mai repede în
cazul în care asta trebuie să facă... sau să facă o minune şi să mă
salveze... abia
ce am terminat de gândit asta... a apărut o asistentă... s-a uitat la
mine... s-a uitat repede la perfuzie... a căutat căpăcelul şi imediat
ce l-a pus la branulă, am început să mă simt mai bine...
Tot in
spital, am adormit cu cartea sfântului în braţe... şi am visat într-o
noapte că din icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Nectarie aceştia
îmi vorbesc şi îmi spun: „Stai liniştită, că totul va fi bine”.
Când
sarcina a ajuns la şase luni, mi s-a spus că ar avea malformaţii, că
ar trebui să avortez, că anumiţi parametri nu
sunt în limitele normale...
Datorită
viziunii pe care am avut-o, nu am vrut să renunţ... ştiam că totul va
fi bine, deja
copilaşul mişca... nu
aş fi putut să avortez.... nu după două sarcini pierdute... a treia
oară nu aş fi rezistat...
Am mers
la Mănăstirea Radu Vodă şi m-am rugat Sfântului Nectarie şi Maicii
Domnului. Un preot de acolo m-a sfătuit să mă spovedesc şi să mă
împărtăşesc în fiecare săptămână, până la împlinirea sorocului şi să
nu îmi pierd speranţa pentru că ştiinţa doctorilor nu este mai
presus de puterea lui Dumnezeu....
La
următoarea ecografie, nu numai că parametrii erau în ordine, dar
dăduseră înapoi până la valorile normale!!!
Acum am
un îngeraş de nouă luni şi jumătate... o cheamă Maria şi este perfect
sănătoasă.
I-am
promis sfântului că, dacă totul va fi bine, vom merge să îi mulţumim
în Insula Eghina. Din păcate, din cauza crizei, nu putem decât pe
jumătate să împlinim această promisiune. Va merge soţul meu să îi
mulţumească sfântului. Trece pe la muntele Athos, iar apoi merge în
insula Eghina.
Tuturor
mămicilor le doresc multă sănătate şi să nu renunţe niciodată, oricât
de grea ar fi încercarea. Când îngeraşul te ţine în braţe şi îţi
spune „MAMA”, nimic din tot ce a fost nu mai are
importanţă!
Sfântul
Nectarie aduce
un
om la spovedanie
Într-o
dimineaţă, cu nişte ani în urmă... Mai aveam câteva ceasuri până la
tren. Urma să plec la Timişoara. Făceam lunar „naveta”
aceasta, Craiova – Timişoara. La Timişoara, trăgeam la o bună
prietenă, pentru că mă durea inima că nu era spovedită din copilărie.
De câte ori ne întâlneam, vorbeam despre asta şi ea hotăra de fiecare
dată să se spovedească, până la următoarea noastră întâlnire. De
fiecare dată, apărea însă ceva şi ea nu ajunsese încă la spovedanie.
În
dimineaţa aceea, uitându-mă printre cărţi, să iau ceva de citit pe
drum, inima mă trage către viaţa Sfântului Nectarie de la Eghina. O
iau din raft, o răsfoiesc şi „mă prinde”. Încep să
citesc, socotind să continui lectura în tren... Nu a fost însă chip
să las cartea din mână până când nu am terminat-o. Aproape să pierd
trenul din cauza asta... Sfântul Nectarie m-a impresionat profund.
Plângeam şi mă rugam pentru prietena mea, să o ajute să ajungă, de
data asta, la spovedanie. Am plecat cu rugăciunea în suflet. M-am
rugat tot drumul pentru prietena mea. Şi, pentru că plecam la
Timişoara, am mai luat cu mine un ajutor: pe Sfântul Iosif cel Nou de
la Partoş.
Primul
lucru pe care prietena mea mi l-a spus când ne-am revăzut a fost:
„TREBUIE să mă spovedesc!” „De mult trebuie să te
spovedeşti” – i-am răspuns. „Da, dar acum este
altfel”, mi-a spus, „acum, aşa de tare mă trage, că nu
mai pot sta...”
Ne-am
dus a doua zi la Catedrală. S-a spovedit şi a ieşit alt om de sub
epitrahil: avea pe chip o lumină care o transfigura. Desigur că
lumina venea din inima împăcată cu Dumnezeu şi era semnul harului ce
coborâse asupra sa pentru mijlocirile Sfinţilor Nectarie şi Iosif cel
Nou şi pentru marea iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Un
timp, eu nu am putut să vorbesc despre asta. Eram pur şi simplu
copleşită de întâmplare. Erau la mijloc nişte ani în care eu mă
rugasem pentru prietena mea, ca Dumnezeu să-i ajute să ajungă la
spovedanie. Şi iată că Dumnezeu lucrase prin sfinţii Săi la vremea
ştiută de El... Mai târziu, când i-am spus cum a fost totul, ea a
înţeles minunea ce se făcuse cu ea: „De asta mă trăgea pe mine
inima, de nu mai puteam sta!”
„În
fiecare zi se întâmplă minuni”
În fiecare zi se întâmplă minuni cu fiecare dintre
noi, însă nu le vedem sau, din cauza problemelor şi a vieţii, nu vrem
să le vedem. Acelaşi lucru pot spune că s-a întâmplat şi cu mine.
Însă bunul Dumnezeu a vrut ca prin minunea care s-a făcut prin
Sfântul Nectarie să mă trezesc la realitate şi să observ că viaţa
trebuie trăită în Hristos şi în Biserică.
Totul a început de când părintele duhovnic m-a
sfătuit să citesc cartea Sfântului Nectarie. A insistat şi cu
blândeţe mi-a explicat cât de mare este acest sfânt şi câte vieţi a
salvat prin minunile făcute cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu am înţeles
de la început de ce insistă, dar cu timpul mi-am dat seama că este
sfântul protector al părintelui, care îl ajutase mult în viaţa sa.
M-am apucat să citesc despre viaţa şi minunile Sfântului Nectarie,
care m-au fascinat şi, pe măsură ce citeam, înţelegeam iubirea
părintelui Ionuţ Bogdan faţă de acest sfânt.
Până aici totul pare ca o poveste
normală, cu lucruri frumoase.
Spuneam la început că prin minunea ce a făcut-o
Sfântul Nectarie cu mine m-am trezit la realitate. Iată cum sfântul a
săvârşit această minune cu mine: la Capela „Centrului Social
Patriarhul Justinian Marina”, din Pajura, acolo unde slujeşte
părintele Ionuţ Bogdan Văduva, duhovnicul meu, în data de 2 August se
făcea prăznuirea hramului Binecredinciosului Împărat Iustinian cel
Mare, ocrotitorul acelui Paraclis. Părintele Ionuţ Bogdan, pentru a
aduce bucurie celor de acolo, a făcut tot posibilul ca la hram să fie
aduse pentru patru zile părticele din moaştele Sfântului Nectarie. În
data de 1 August (ziua mea de naştere), după Sfânta Liturghie,
părintele Ionuţ – împreună cu mine şi cu câţiva credincioşi –
am mers să aducem în procesiune sfintele moaşte. A fost o bucurie
imensă, care ne-a cuprins pe toţi cei ce veniserăm să întâmpinăm
acele mici părticele din moaştele sfântului. Astfel, timp de patru
zile, capela a fost binecuvântată de Dumnezeu şi de Sfântul Nectarie
şi a fost o bucurie mare pentru cei ce lucrează în cadrul Centrului
şi pentru oamenii dimprejur.
A sosit momentul în care trebuiau duse
părticelele, iar Părintele m-a rugat să-l ajut să le ducă înapoi.
Însă, cu câteva ore înainte de a veni spre paraclis, m-am împiedicat
şi am căzut cu mâna dreaptă în nişte profile de aluminiu, care mi-au
secţionat degetul mare, arătătorul şi încheietura mâinii drepte. Am
uitat să precizez că împreună cu părintele hotărâsem să plecăm pe
data de 16 August în pelerinaj la mai mulţi sfinţi din Grecia,
printre care şi Sfântul Nectarie. Durerea pricinuită de operaţie mi-a
adus în gând că diavolul nu dorea să plecăm în acest pelerinaj, mai
ales că eu eram şoferul. Am
ajuns la doctor la urgenţă, fiind preluat de medicul de gardă care
m a operat. Mi-a spus că tăieturile sunt grave şi că au fost
afectate cartilagiile şi nervii de la degete în proporţie de 90%. În
timpul operaţiei am discutat cu medicul chirurg despre posibilitatea
plecării mele în pelerinaj cu maşina personală. Medicul chirurg a
fost foarte ferm în ceea ce priveşte plecarea mea în calitate de
şofer, spunându-mi că nu voi putea conduce timp de cel puţin trei
săptămâni.
Ceea ce trebuie remarcat este că în timpul
operaţiei am simţit că cea care mă operează este Maica Domnului, iar
pe Sfântul Nectarie îl simţeam lângă mine sprijinindu-mă şi
spunându-mi că o să fie bine. Atunci am început să înţeleg ceea ce
îmi spunea părintele, cum că sfântul ajută şi vindecă pe oricine care
are credinţă neîndoielnică în Dumnezeu, în Maica Domnului şi sfinţi.
Ceea ce trebuie spus este că Părintele a venit seara şi mi-a citit o
rugăciune din Molitfelnic, m-a spovedit şi mi-a dat să leg de mână o
bucată de bentiţă care stătuse pe racla Sfântului
Nectarie timp de patru zile.
A doua zi după operaţie am fost să-mi schimbe
bandajul. Ajungând la spital, medicul care mă operase a rămas
surprins că operaţia nu sângerase deloc şi că nu erau supuraţii. S-a
mirat deoarece vorbeam despre o zi care trecuse de la operaţie sau,
mai bine spus, câteva ore. Din momentul în care am văzut cum arăta
operaţia şi faptul că medicul s-a mirat de cum arăta, am înţeles că
se întâmpla o minune şi că Maica Domnului şi Sfântul Nectarie erau cu
mine şi mâna mea era vindecată. Medicul mi-a spus că nu voi putea sa
conduc deoarece am o atelă care nu-mi dă voie şi că în două săptămâni
nu are cum să se vindece mâna, fiind afectaţi nervii şi cartilagiile.
Eu am insistat să mi se facă o atelă mai mică pentru a putea pleca,
însă medicul mi-a spus că nu se poate fiindcă am de tras cu mâna şi
că în şase luni o voi putea folosi mai bine. Acest lucru nu m-a
descurajat, ci din contră, mi-a dat putere să cred şi să sper
că Sfântul Nectarie mă ajută.
Din ziua următoare, timp de aproape două săptămâni am fost la Radu
Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, unde am simţit multă căldură
din partea Sfântului. M-am apropiat de racla cu moaşte şi am pus mâna
pe raclă. În secunda următoare am simţit cum mâna îmi ia foc, iar o
căldură puternică intră în mână. La două zile după operaţie am mers
la un alt spital pentru a fi consultat de un alt medic. Medicul
chirurg care m-a consultat a rămas surprins şi mirat de cum evolua
operaţia şi cât de bine arăta într-un timp atât de scurt. Deşi după
spusele medicului operaţia arăta foarte bine, acesta împreună cu
asistenta mi au recomandat să nu plec în pelerinaj în calitate
de şofer, deoarece mâna se va vindeca în trei-şase luni.
La o săptămână după incident am primit o icoană cu
Sfântul Nectarie, pe care am aşezat-o lângă patul în care dorm, iar
în noaptea aceea am simţit că cineva m-a atins pe palmă şi mi-a
strâns degetele operate, spunându-mi că mâna este vindecată. Timp de
două săptămâni, în fiecare zi, părintele Ionuţ Bogdan m-a uns cu ulei
de la candela sfântului. Iată că am putut pleca în pelerinaj, unde am
condus aproximativ cinci mii de kilometri cu mâna operată şi cu
nădejdea la sfinţii pe care urma să-i vizităm. Bucuria cea mai mare a
fost atunci când am ajuns la Mănăstirea Sfântului Nectarie, în
Eghina. Atingând racla cu moaştele sfântului am resimţit din nou acea
căldură şi bucurie pe care am simţit-o la Radu Vodă. Am simţit că
sfântul e cu mine, iar eu aveam datoria să-i mulţumesc pentru ce
făcuse pentru mine. Întorcându-ne în România am fost să-mi scot
firele şi iată că după patru săptămâni de la operaţie mâna mea este
ca nouă, arată de parcă nimic nu s-a
întâmplat.
În fiecare dimineaţă şi seară mă ung cu ulei de la Sfântul Nectarie
şi îi mulţumesc pentru că m-a ajutat şi a făcut o minune cu mine.
Până şi medicul a recunoscut că mâna arată bine şi iată că, deşi mâna
trebuia folosită după trei-şase luni, eu, după patru săptămâni, o
folosesc cu nădejdea la Bunul Dumnezeu şi la Sfântul Nectarie.
O mamă
mucenică şi un copil care se naşte
cu
ajutorul Sfântului Nectarie
Mă
numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S.
După
moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de
diabet zaharat tip II, insulino-dependent, de la vârsta de 12 ani.
După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie,
polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă
ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi
insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să
trăiască precum un om normal.
Visul
ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil.
Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în
anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă,
creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată.
Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o
cunoştinţă, erau că va avea un bebe!
Când a
urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta –
reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă –
i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil,
explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar
sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i
întrerupe sarcina.
Daniela
nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe
Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina
la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.
A
avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca vomita
şi adesea intra în comă (asta se întâmpla la câteva zile). A fost de
multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti.
Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie,
făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela
Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă se
mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie
bine, să nu fi păţit ceva rău”.
În luna
ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după
internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale.
S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare
greutate. Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile
mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din
cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte
întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat
categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni.
Îmi
spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu
bebeluşul, cea mai mare realizare a mea”. Îmi spunea alteori:
„Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă
mor”.
În data
de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de
grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie, având
binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.
Bucuria
ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte!
Când
i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât
de fericită încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună
că şi-a ţinut puiuţul în braţe.
Dar
după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei
s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o
treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai
rezistat, făcând stop cardio-respirator.
Anişoara
Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e
cea mai fericită că a dus pe lume un copil.
Copilaşul
este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul
Nectarie, căruia îi mulţumim!
***
P.S. În
anul 2007, Anişoara Daniela a fost internată de urgenţă în spitalul
din oraş. Timp de o săptămână nu a mâncat nimic – era hrănită
doar cu perfuzii. Am cerut transferul la Bucureşti, unde i s-au făcut
din nou toate analizele. Medicii nu puteau să îi pună un diagnostic.
Ea avea douăzeci şi trei de ani şi slăbise până la treizeci şi şapte
kilograme.
Cu
nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, am luat cordonul halatului ei şi
l-am atins de racla cu sfinte moaşte ale Sfântului Nectarie. I-am dus
la spital, şi ulei din candela Sfântului Nectarie. În noaptea
următoare a dormit încinsă cu acel cordon şi la scurt timp după
aceasta i s-a pus diagnosticul. Avea pielonefrită (infecţie la
rinichi), de care Sfântul Nectarie a şi vindecat-o la scurt timp. De
atunci, văzând ajutorul imediat al Sfântului Nectarie a spus că de
acum va fi sfântul ei ocrotitor, după Maica Domnului, ceea ce s-a şi
împlinit până în ziua când Domnul a hotărât să o cheme la El.
Diagnosticată
cu
„metropatie
hemoragică, fibrom uterin”
Pentru
mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001a fost foarte
greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie
hemoragică, fibrom uterin”.
Am
urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de
Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi la Policlinica Elias
(C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi.
Am
făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria
şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu
acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care
lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a
tămăduit într-un mod miraculos.
După un
an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai
puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la
o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi
trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise
preşedintele Americii şi trebuiau să-i asigure securitate şi
asistenţă medicală.
Am
rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină
cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria
mea, ea a venit însoţită de salvare pentru că persoana la care
trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers
la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet
doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după
atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să
fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul
de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi
financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe
are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul eliminând fibromul.
Am
mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi
m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă
şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat
din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, dar te rog să ai
milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am
treburi pe pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să
mor făcând voia Ta!”
Am
adormit şi la ora 3 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în
cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se
oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am
ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu
o prietenă, la Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor
doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh
Nectarie Taumaturgul.
Am
citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea
Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie,
te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta
Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu
ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu
cu tine.” Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului
Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri
seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus:
„Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă
Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te
rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să
vezi că nu mai ai nimic”.
Am
rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am
mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o
pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu
i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A
început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am
operat pentru că operaţia este cicatrizată şi NU MAI EXISTĂ ACEL
FIBROM. Nu mai am nimic.
Am
început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare
şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au
trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă nu
mi-am revenit - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi
minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie
Domnul întru sfinţii Săi!
„Minunile
sunt la tot pasul –
trebuie
doar să deschidem ochii şi să le vedem”
Doamne
ajută! Vă scriu din dorinţa de a împărtăşi şi altor oameni din
minunile Sfântului Nectarie de la Eghina. Am aflat de el observându-i
cartea cea roşie pe biroul unei colege. Am citit-o şi am fost foarte
impresionată…
Orice
durere mă încerca, abia de apucam să mă rog Sfântului Nectarie, că-mi
şi trecea imediat!
Aveam
o fetiţă de aproape cinci ani şi îmi doream foarte mult un frăţior
sau o surioară pentru ea. Timp de aproape un an şi ceva am încercat
să-l conving pe soţul meu, dar nu am reuşit. Când am citit cartea
Sfântului Nectarie, parcă m-am luminat: mi-am zis că dacă n-am reuşit
să-l conving pe soţul meu, atunci ştiu eu unde să mă rog – la
Sfântul Nectarie. Şi l-am rugat pe Sfântul Nectarie să mă ajute să
mai am un copil, promiţând că-i voi pune numele Nectarie (nădăjduiam,
un băieţel). Şi după aproape două luni, am rămas însărcinată! S-a
bucurat şi soţul meu, ştiind că eu eram foarte bucuroasă! Şi am
născut o fetiţă!
Acum,
eu vroiam să-mi ţin promisiunea şi să-i pun numele Nectaria. Însă
m-am lovit de înverşunarea naşei, soacrei şi a soţului (naşa este
sora soţului). Iar soţul a venit cu ideea să-i punem numele Nectaria
doar la botez, ca al treilea prenume. Eram în maternitate, micuţa
dormea şi am întrebat-o, în gând, ce părere are de acest lucru,
dacă-i place s-o cheme aşa – şi ea a zâmbit! A fost primul
zâmbet din viaţa ei! Ei, atunci m-am hotărât şi am fost de acord cu
soţul meu.
Hotărâre,
pe care, însă, am regretat-o mult după aceea. Deoarece, după ce a
trecut puţin timp, am început să simt remuşcări că, deşi va avea
numele sfântului la botez, totuşi nu va fi trecut acest nume în
niciun act… Iar eu îmi doream să afle cât mai mulţi oameni de
Sfântul Nectarie (acestea se întâmplau acum cinci ani şi jumătate,
când încă nu era aşa de cunoscut la noi în ţară). Iar remuşcările
erau din ce în ce mai puternice.
Într-o
noapte, am avut un vis: eram împreună cu soţul, naşa şi soacra, iar
în faţa noastră stătea… Sfântul Nectarie! Şi mi-a luat mâna
într-a lui – iar în acel moment m-am gândit cu îngrijorare că
acum va simţi, prin mâna mea, toată tulburarea şi toate remuşcările
mele şi toată iritarea pe care o aveam faţă de cei trei, deoarece
simţeam că din cauza lor nu am fost în stare să-mi ţin acea
promisiune. Iar imediat, după tot acest amalgam din mintea şi din
sufletul meu, m-am liniştit… Iar sfântul mi-a arătat cum să mă
rog, făcând o metanie cu capul până la pământ. Şi m-am trezit
liniştită şi uşurată… Şi fericită!
Micuţa
Nectaria nu a crescut prea bine în prima lună, impunându-se
suplimentarea alăptării cu lapte praf, pe tot parcursul lunii a doua.
După ce a împlinit două luni, a început să refuze biberonul şi să bea
din ce în ce mai puţin lapte praf. Într-o zi am avut treabă în oraş,
iar când am terminat, deşi era deja trecut puţin de ora ei de masă,
iar eu de abia aşteptam să ajung acasă să o alăptez, am trecut totuşi
un pic şi pe la Sfânta Mănăstire Radu Vodă, pe la Sfântul Nectarie.
Şi, deşi simţeam de când l-am visat că m-a iertat, l-am rugat să-mi
mai dea totuşi un semn clar că m-a iertat… Când am ajuns
acasă, soţul meu se chinuia de o oră să-i dea biberonul, iar micuţa
nu voia şi pace! M-am bucurat nespus că n-a băut laptele praf şi că
am putut să o alăptez. Din acel moment nu a mai pus guriţa pe
biberon, până la aproape cinci luni alăptându-o exclusiv (încă
dinainte să rămân însărcinată, de când am început să-mi doresc foarte
mult al doilea copil, îmi doream să-mi pot alăpta bebeluşul). Nici
ceai sau apă nu i-a trebuit, şi a crescut foarte bine. A fost încă o
minune a Sfântului Nectarie!!!
Şi au
trecut doi ani şi ceva şi am mai născut un copilaş, de data aceasta
un băieţel. Am nimerit în maternitate într-o rezervă cu o mămică care
născuse şi ea tot un băieţel. Nu ştiu cum mi-a venit să-i spun de
Nectaria mea – şi am aflat că şi ea ar vrea să-i pună numele
Nectarie, deoarece fetiţa ei, de şase anişori, se rugase la racla
Sfântului Nectarie să-i dăruiască o surioară sau un frăţior, mămica
rămânând însărcinată la puţin timp după aceasta!
Însă
soţul ei nu era de acord cu acest nume…
Eu îmi
doream numele Nicolae pentru băieţelul meu, însă nici soţul meu nu
era de acord… Şi să vedeţi cum s-a ambiţionat acea mămică,
care era gata-gata să cedeze, după ce i-am povestit prin ce dureri şi
remuşcări am trecut eu datorită faptului că nu am pus numele fetiţei
aşa cum am vrut! Şi să vedeţi ce m-am ambiţionat şi eu, când am
văzut-o pe ea cât e de puternică şi de hotărâtă! Şi uite-aşa, după ce
amândouă ne-am lovit de refuzurile categorice ale soţilor,
întărindu-ne una pe alta, până la urmă am reuşit să-i convingem. Iar
când soţii noştri ne-au adus certificatele de naştere ale micuţilor,
eram cele mai fericite mămici din lumea-ntreagă!!! Oare a câta minune
a Sfântului Nectarie, atât de drag nouă, este aceasta?!
Minune
sau ajutor, deoarece minunile sunt la tot pasul – trebuie doar
să deschidem ochii şi să le vedem. Iar ajutorul, bineînţeles, este şi
el prezent clipă de clipă, însă nu ştim noi să ne dăm seama de acest
lucru mereu.
Fie
ca Bunul Dumnezeu să ne ajute mereu să simţim dragostea şi ajutorul
Lui, iar noi să încercăm să fim vrednici de purtarea de grijă a
Maicii Sale şi a tuturor sfinţilor şi îngerilor Săi! Doamne, ajută!
Aflarea
unui doctor bun…
Mă
numesc Daniel Dascălu, am douăzeci şi nouă de ani şi sunt din Dej. Aş
vrea să vă povestesc o întâmplare pe care am trăit-o nu demult şi
care cred că trebuie mărturisită după cum mi-am promis! Mama mea a
avut ceva probleme de sănătate care necesitau o intervenţie
chirurgicală, drept pentru care, după mai multe investigaţii, am
ajuns şi în momentul în care trebuia să se interneze în spital la
Cluj, la un doctor cu un oarecare renume în domeniul specializării
lui. Înainte de a merge să se interneze, am citit şi eu şi mama mea,
Acatistul Sfântului Nectarie, despre care spre ruşinea mea, deşi sunt
profesor de religie, am aflat foarte târziu. Şi, după ce am citit
viaţa acestui mare sfânt contemporan, am îndrăznit să îl rog să facă
în aşa fel încât să se termine totul cu bine.
În ziua
programată pentru internare am ajuns la spital la 8:40, motiv pentru
care acel doctor (care fie vorba între noi, nu are ce să caute într-o
instituţie unde sunt trataţi oamenii) s-a manifestat foarte vocal şi
arogant, spunându-ne că trebuia să fim la ora 8, deşi nu ne anunţase
cu privire la oră absolut nimic, zicând doar să fim acolo dimineaţa.
Tonul acesta m-a făcut să îmi ies din pepeni, drept urmare am luat-o
pe mama şi am ieşit cu gândul de a merge în altă parte, chiar la
privaţi, cu riscul de a plăti o sumă mare. Am venit acasă şi
lucrurile au mers într-o direcţie favorabilă nouă, cu ajutorul
Sfântului Nectarie, în sensul că mama a aflat de un domn doctor de la
Spitalul Militar, care a operat-o şi care a făcut-o bine. Privind
retrospectiv, mă gândesc că reacţia virulentă, chiar agresivă, a
primului doctor nu a fost întâmplătoare şi că Sfântul Nectarie a
intervenit, aşa cum a întors un călugăr de la operaţie, lucru pe care
l-am aflat din viaţa sfântului, făcând o pe mama să meargă la
alt doctor care a făcut-o bine. Mama e convinsă de faptul că Sfântul
Nectarie a salvat-o de la o posibilă nenorocire!
Poate o
să vi se pară banală întâmplarea mea, însă am promis că dacă totul va
decurge bine, o să mărturisesc asta, dat fiind faptul că ştiu că
aveţi în vedere multele minuni pe care acest sfânt le face asupra
celor care îl cheamă în ajutor.
Doamne,
ajută!
Frica
se naşte din necredinţă
Mă
alătur şi eu celor care dau mărturie despre minunile făcute de
Sfântul Nectarie din Eghina – de fapt, pentru a fi mai corectă,
minunea a fost posibilă datorită rugăciunilor mamei mele către
sfântul şi credinţei şi vredniciei ei nemăsurate în binefacerile
Maicii Domnului. Iată povestea mea, pe care am încercat mult s-o
scurtez.
De ani
de zile am avut probleme cu formula leucocitară, în sensul scăderii
numărului de celule albe. Am fost investigată pentru o grămadă de
boli, printre care şi HIV-SIDA, doctorii negăsind nicio explicaţie
pentru această stare de lucruri şi căzând de acord că ar putea fi
vorba de ceva ce ţine de ereditate. Oricum, acea perioadă s-a soldat
pentru mine cu o puternică depresie, anxietate, anorexie nervoasă
(aceasta a condus şi la o menopauză precoce), ce mai!!! Am devenit o
epavă; plus frica pe care o am faţă de orice analiză şi investigaţie
medicală.
Trăiesc
fiecare zi cu frica de a face planuri, toate gândurile îmi sunt
invadate de boală şi moarte. Pe acest fond, evident că am devenit şi
ipohondră, aşa încât sunt atentă la orice simptom care mi se pare că
ar anunţa o boală gravă care să justifice analize medicale. Când am
primit telefon de la doctorul meu, care mi-a zis că e timpul să-mi
refac analizele (pe care sunt obligată să le fac din şase în şase
luni), am trăit momente cumplite. Acesta este momentul în care am
descoperit Mănăstirea Radu Vodă şi pe Sfântul Nectarie. Am citit
cărţile despre minunile sfântului, i le-am dat şi mamei mele care,
aşa cum am mai spus, este un om credincios, ortodox practicant, şi a
început să se roage pentru mine. Eu mă simt impură pentru rugăciune
pentru că credinţa mea este slabă, am multe îndoieli fiindcă nu
degeaba s-a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi
Împărăţia Cerurilor”.
Cu
o zi înainte de a mă duce să-mi iau rezultatul, mama mea a avut un
vis: se făcea că era într-o bisericuţă foarte mică (în genul celor
din Grecia, ţară în care ea nu fusese niciodată), unde se afla o
icoană a Maicii Domnului, înconjurată de icoanele altor sfinţi (mama
mea, de asemenea, are evlavie către mulţi sfinţi, inclusiv pentru
Sfântul Apostol Andrei, al cărui nume îl port şi la care ea se roagă
mereu cu multă stăruinţă) – biserica era luminată doar de
flăcările candelelor şi ale lumânărilor. De ea s-a apropiat un preot
micuţ de înălţime, îmbrăcat în haine simple, călugăreşti şi care
dintr-un coş i-a dăruit mamei mele o pâinică şi a îndemnat-o să
mănânce. Când ea a cerut şi pentru mine, care stăteam în uşa
bisericii – călugărul a dat din cap în semn că nu – dar,
aşa cum mi-a relatat mama, nu era supărat, ci aşa cum un părinte
refuză copilului lui ceva pentru care consideră că cel puţin în
momentul acela copilul nu este pregătit. Nu mai trebuie să spun că
analizele au ieşit perfecte pentru prima oară în şapte ani.
Am fost
şi în Eghina şi ne-am închinat la moaşte, am adus şi ulei de la
candela sfântului – ulei pe care îl folosesc de fiecare dată
când mă duc la câte o investigaţie medicală pe care trebuie să o fac
(căci fiind în menopauză precoce trebuie să fac anual investigaţii
suplimentare). Şi aici am avut parte de o minune, fiindcă în urma
unei ecografii mi-a fost descoperit un chist ovarian micuţ, care
pentru cineva în starea mea nu semnala nimic bun. Mi s-a dat să fac
inclusiv un factor tumoral. M-am uns aproape în fiecare seară cu
puţin ulei şi bineînţeles că chistul nu a mai apărut (deşi nu făcusem
niciun tratament), ba chiar ovarele au involuat complet – veste
bună la menopauză, dacă pot s-o numesc aşa la doar patruzeci ani!
S-ar
zice că după ce am trăit aceste minuni am devenit o credincioasă în
sensul pe care-l înfăţişează în numeroase exemple Biblia. Din
nefericire, spre neodihna mea, îndoielile continuă să apară, deşi am
suprimat toate cărţile tendenţioase, în genul celor care abundă pe
piaţă acum. Citesc cărţi ale duhovnicilor ortodocşi, merg şi la
biserică, dar totul se face încă cu mintea şi nu cu sufletul. Adică
îmi doresc din tot sufletul să am credinţa aceea care mută munţii şi,
parafrazând, în numele căreia orice ai cere să crezi că ai şi primit
şi o să-l primeşti. Dar mă uit în jurul meu şi văd multe mame
plângându-şi copiii, copii care mor şi mor în chinuri groaznice.
Oameni buni care se chinuie şi ticăloşi care prosperă şi-şi bat joc
prin tot ceea ce fac de cei neajutoraţi.
Mi se
spune că aceste gânduri vin de la diavol. Lui i s-a dat pământul spre
stăpânire. Nu ştiu şi nici nu doresc să ştiu. Dar ştiu că, aşa cum
spunea un părinte ortodox, frica se naşte din necredinţă. Acest lucru
mi se potriveşte cel mai bine. Şi pentru asta mă rog întâi şi întâi
de toate – ca Dumnezeu să nu-l lase pe diavol să mă ispitească–
ştiind cât de slabă sunt.
„Bucură-te,
Sfinte Părinte Nectarie!”
Trebuia
să ne căsătorim în anul 2006, la un an după naşii noştri. De fapt,
stabilisem data, vorbisem la biserică, rezervasem sala la restaurant,
ne entuziasmasem şi toate cele. Apoi, la începutul acelui an, Matei
s-a îmbolnăvit de hepatita C, era vorba de o reactivare a virusului.
Părinţii au început să facă presiuni să amânăm nunta. Spuneau că tot
stresul nunţii, emoţia, ca să nu mai vorbim de alergătura aferentă,
nu îi va face bine… Adevărul este că cifrele analizelor erau
mai îngrijorătoare decât altădată (era a treia reactivare a
virusului). Aşa că am renunţat să mai facem nunta în acel an. Data
nunţii noastre a venit şi a trecut fără ca nunta să aibă loc. Eram
tare tristă.
Apoi,
s-a simţit mai bine, venise deja toamna, dar nimeni nu mai aducea
vorba despre noi planuri de căsătorie. Totul rămăsese cumva
suspendat, iar confuzia şi tristeţea mea creşteau… La asta se
adăuga o mare datorie pe care o aveam de achitat către angajatorii
mei, cam de dimensiunea a şase salarii. În acest moment de cumpănă,
am auzit despre Sfântul Nectarie. Auzisem că ajutase în special
familii şi mămici la momentul naşterii, oameni cu boli incurabile şi
tot aşa. Auzisem chiar cum o femeie, în clipa cea mai disperată a
vieţii ei, a mers la moaştele sfântului, şi a rostit o rugăciune de
genul acesta: „Sfinte Nectarie, nu sunt o femeie credincioasă
şi nici nu ştiu să mă rog, dar vin la tine cu toată credinţa că ai să
mă ajuţi.” Şi, pentru mărturisirea ei, sfântul o ajutase
degrabă. M-am gândit să fac şi eu la fel, aşa că am ajuns la moaştele
Sfântului Nectarie şi, rugându-mă, am zis: „Sfinte Nectarie,
vin şi eu ca femeia pe care ai ajutat-o, deşi ea singură a mărturisit
că nu ştie să te roage. Nici eu nu ştiu, dar uite în ce probleme
sunt…” Şi i-am dat sfântului spre dezlegare: sănătatea
lui Matei; relaţia noastră, pentru că nu mai ştiam încotro duce;
datoria mea, pe care nu ştiam cum aveam s-o plătesc.
La
două săptămâni de la rugăciunea către Sfântul Nectarie, eram în
timpul programului de lucru, când s-a primit un mesaj ce a creat
multă rumoare în departament. Încă nu ştiam despre ce este vorba, mă
aşteptam să fie un mesaj legat de noul loc ales pentru petrecerea de
Crăciun a companiei. Dar, nu… Citindu-l, am citit, de fapt,
despre minunea Sfântului Nectarie: conducerea companiei stabilise ca
toţi angajaţii să fie absolviţi de toate datoriile către firmă.
Nimeni nu mai avea nimic de achitat, inclusiv eu. Şi sfântul nu m-a
lăsat aici.
Legat
de căsătoria care se tot amâna, la scurt timp am aflat că sunt
însărcinată. Atunci când am făcut testul, am fost copleşită de veste,
dar mai tare mă îngrijora ce va spune Matei. Deja mă vedeam singură,
cu un bebeluş în braţe, dar ajunsesem să prefer şi asta decât
incertitudinea de până atunci. Astfel că, mi-am luat inima în dinţi,
şi i-am spus. Bucuria a fost foarte mare şi a lui şi a părinţilor
mei, deşi nu eram căsătoriţi încă. Şi iată acum, la scurt timp, ne-am
făcut planuri noi de căsătorie, care s-au împlinit după naşterea
fetiţei noastre. Cât despre boala lui Matei, virusul hepatitei C a
fost neutralizat din acel moment şi, deşi am repetat periodic
analizele, nu s-a mai reactivat.
Aseară,
citind o altă mărturie a Sfântului Nectarie, mi-am reamintit de tot
binele pe care ni l-a făcut şi nouă şi m-am gândit să dau şi eu
această mărturie pentru a aduce măcar puţină mulţumire pentru
darurile nemeritate ale sfântului către noi.
Bucură-te,
Sfinte Părinte Nectarie!
Minunile
de la Mănăstirea Şinca Veche
Pe
site-ul www.sfantul-nectarie.ro/
se află postată o mărturie a părintelui protosinghel Matei Bilăucă,
care a fost stareţ al mănăstirii din Şinca Veche, loc în care Sfântul
Nectarie şi-a arătat ocrotirea…
„A
venit la noi o bătrânică din Braşov, cu nişte hăinuţe de-ale
nepoţelului ei, şi ne-a rugat să îl pomenim pe băieţel, că are o
tumoare la cap şi a doua zi trebuia să fie operat la Spitalul
Fundeni. I-am miruit hăinuţele cu ulei de la candela de lângă
moaştele Sfântului Nectarie şi am îndemnat-o să aibă nădejde la
sfântul. A doua zi, duminica, a venit să-mi spună că în ziua în care
trebuia operat băieţelul, doctorii au constatat la tomograf că
tumoarea nu mai exista.”
Am
primit de la un credincios, o mărturie mai amplă a părintelui Matei
despre ajutorul sfântului, urmată de mărturia unei femei,
Camelia, care mergea la Şinca Veche…
***
Am
primit o părticică din moaştele Sfântului Nectarie. Ei, nu după multă
vreme au început şi minunile. Noi ţinem lângă răcliţă o candelă care
arde cu ulei de măsline în permanenţă. Unei femei pe nume Doina i-a
ieşit în palma dreaptă sub degetul inelar un os, drept pentru care nu
a mai putut folosi mâna dreaptă din pricina durerii. Nouă nu ne-a
spus ce are şi că nu poate lucra, aşa că am chemat-o să ne ajute la
curăţenie, a venit şi a făcut cum a putut. Când făcea curăţenie prin
biserică s-a gândit să se ungă cu untdelemnul din candela sfântului
pe locul cu pricina. Zis şi făcut. Durerea i-a dispărut, iar osul în
trei zile s-a aşezat la locul lui fără să lase urme, nici măcar de
durere.
-
Un cunoscut, o rudenie din Tulcea a fratelui Iulian, a venit să-l
vadă pe Iulian. Parcă una din fetele lui îi este naşă lui Iulian.
Omul acesta avea deasupra ochiului stâng o bubă mare cât o castană.
Fratele Iulian, când l-a văzut, l-a întrebat ce i s-a întâmplat şi
omul i-a zis că o are de doi ani, de când a plecat Iulian, şi nu mai
ştie ce să-i mai facă pentru că tot ce a făcut nu l-a ajutat la
nimic, ba din contră se tot măreşte. Iulian i-a zis să meargă în
biserică şi să se ungă cu untdelemnul din candela sfântului. Omul cu
bună credinţă a ascultat şi a făcut aşa cum i s-a zis. Ne-a sunat să
ne spună că pe drum spre casă, spre Tulcea, buboiul s-a spart şi când
a ajuns acasă era şi vindecat!
-
O mamă din Victoria a venit necăjită să ne spună că fiica ei e
bolnavă şi doctorii i-au găsit sub maxilarul stâng o tumoare cât un
ou. Fata e distrusă, nu mai poate învăţa, e studentă la Cluj şi nu
ştie ce să mai facă. I-am povestit ce şi cum şi i-am dat ulei din
candela sfântului şi a luat un acatist să-l citească. Zis şi făcut.
După vreo lună eu nu eram acasă, dar când am venit am găsit
scrisoarea în chilie, în care ne scria cum şi ce a făcut mama şi
fiica cu uleiul şi acatistul. Mi-a plăcut ceva foarte mult, şi anume,
că au făcut aşa cum le-am zis şi încă ceva frumos... „NE-AM
RUGAT CA NIŞTE FEMEI SIMPLE...” - asta mi-a plăcut cel mai
mult, ne-am rugat ca nişte femei simple, apoi a plecat cu curaj şi
credinţă la Cluj pentru încă un consult şi minunea minunilor,
tumoarea era moartă şi trebuia extirpată că nu mai era nici un
pericol.
-
Cum stam şi povesteam cu cineva despre Sfântul Nectarie, o doamnă
intră în vorbă şi ne spune că ea a venit să-i mulţumească sfântului
pentru ajutorul dat, cum că în urmă cu nu ştiu câtă vreme a fost să
se roage pentru fratele ei să-i ajute să adune banii necesari pentru
o operaţie în Israel, şi după câteva zile s-au adunat atâţia câţi au
trebuit!
-
O femeie din Braşov, care are de doi ani leucemie, l-a visat pe
Sfântul Nectarie care i-a zis să vină la biserica lui şi să se roage,
că el o va ajuta în toate problemele ei, şi i-a dat şi un bănuţ de
aur să aibă de unde da milostenie la copiii săraci. Mărturiseşte că,
de câte ori se unge pe coloană cu uleiul din candela sfântului,
imediat o lasă durerile.
-
O profesoară din Codlea mărturiseşte că a avut o viaţă grea şi a
trebuit să care cu mâinile greutăţi pentru a-şi întreţine familia,
aşa că s-a ales cu dureri la mâini. Oricum durerile erau
insuportabile şi permanente. A venit la noi şi s-a rugat la Sfântul
Nectarie şi, aşa cum stătea cu mâinile pe icoana sfântului cu partea
vătămată pe icoană, durerile au început să fie mai uşoare tot mai
uşoare şi într-o săptămână nu mai avea nimic. Sunt şi altele,
deocamdată vă scriu doar atât.
Medicul
repeta întruna:
„Doamne,
ce-i aici!”
Nu
puteam să nu scriu despre minunea pe care a făcut-o, cu mine şi cu
Nectaria, bunul Dumnezeu, prin plăcutul sfânt al lui, Nectarie.
Cu mai
bine de un an şi jumătate în urmă, soţul meu a spus că, dacă Dumnezeu
ne va mai dărui un băiat, îl vom numi Nicolae. Eu am completat,
spunând că, dacă va fi fetiţă, o vom numi Nectaria.
Mie,
însă, o nouă sarcină îmi punea viaţa în pericol. Spovedindu-mă, am
luat binecuvântare şi întărire de la Dumnezeu, fiindcă El ştia mai
bine dacă burta aceasta mai putea ţine încă un copilaş. De ce spun
asta? Cele trei sarcini de dinainte au fost făcute prin operaţie de
cezariană, în ultimele două cu eventraţie în timpul sarcinii, fără să
hernieze niciun organ. La prima vedere, ar părea că am vrut să-L
ispitesc pe Dumnezeu, dar nu am avut nicio clipă această intenţie.
Când am
aflat că voi avea un copilaş, iniţial mi-a fost frică, în special
pentru prunc, dar ne-am încredinţat Sfinţilor Nectarie şi Nicolae,
pentru că îi iubim foarte mult, după Dumnezeu şi Maica Domnului.
Trebuie
să menţionez că în 2008 am fost operată de eventraţie. Medicul mi-a
spus că, la ce a văzut acolo – peritoneul ciuruit – ar
trebui pusă plasă. Am întrebat dacă aceasta reprezintă un impediment
în cazul unei eventuale sarcini. Răspunsul fiind pozitiv, am refuzat.
M-am rugat atunci la Sfinţii Nicolae, Nectarie şi Ioan Rusul. Nu pot
spune că am simţit injecţia care mi s-a administrat pentru
rahianestezie (făcută în coloană), în schimb un nectar dulce se
răspândise în acel loc.
Dar să
revin la îngeraşul din burtică, pentru care duceam multă grijă, am
pornit mai departe cu nădejde şi credinţă în suflet. Având trei copii
(12, 6 şi 3 ani), chiar dacă sunt ajutată de mama mea, sunt multe
treburi de făcut în gospodărie. Probabil am depus mult efort,
deoarece au început treptat durerile abdominale. Aveam nevoie de
câteva clipe să mă odihnesc şi durerile dispăreau.
Într-o
zi s-a produs ce era de aşteptat, a herniat un organ, şi anume
intestinul, care ieşise în zona buricului şi se vedea prin piele. Cu
dureri îngrozitoare am ajuns la medicul care mă operase în 2008. El
mi-a aşezat intestinul la loc.
Iniţial,
am vrut să merg la medicul care mă văzuse de la începutul sarcinii,
dar acesta a afirmat că înţelesesem greşit, şi el nu putea să mă
opereze. Eram disperată, pentru că în luna a 5-a de sarcină, cu greu
te mai acceptă cineva, cu atât mai mult în situaţia mea. Aveam
impresia că toţi medicii fug de mine. Chiar aşa era, pentru că
oricând puteau să apară complicaţii.
Între
timp, făcusem o ecografie şi aflasem că pruncul va fi o fetiţă, deci
se va numi Nectaria. Ştiam că Sfântul Nectarie nu o să ne lase. Sora
mea a vorbit cu un Părinte despre ce probleme aveam, şi sfinţia sa
ne-a recomandat să mergem la domnul doctor Calciu, medic bun,
credincios, cu foarte multă răbdare. Dumnealui a preluat cazul, cu
îngrijorare în suflet, deoarece nu ştia la ce să se aştepte când va
deschide burta. Dacă vor ieşi intestinele va fi complicat (trebuia să
se ocupe mai întâi de mine şi apoi să scoată copilul), plus că exista
posibilitatea să nu duc sarcina până la termen. Dar, cu ajutorul
Sfântului Nectarie, care rânduise să-l întâlnim pe domnul doctor
Calciu, am reuşit să duc sarcina până la termen…
Era 20
Mai. La această dată, este pomenirea mutării moaştelor Sfântului
Nicolae, făcătorul de minuni, şi ziua în care Sfântul Nectarie a
intrat în „cerescul cin monahal”. Sosise ziua operaţiei!
Am plecat la spital cu frică, dar şi cu multă nădejde în suflet. Mă
gândeam tot timpul la copilaş, dacă o să fie bine. Cu toate acestea,
în adâncul sufletului, ştiam că va fi.
În
momentul în care am intrat în operaţie, au pornit mesajele către
părinţi, maici de la mai multe mănăstiri, către părintele duhovnic,
către rude şi prieteni. Chiar şi oameni pe care nu îi cunoşteam s-au
rugat pentru mine şi Nectaria. Sora mea, Veronica, şi soţul meu
trimiseseră mesaje peste tot. Le mulţumesc încă o dată pentru
rugăciunile lor. Ne-au ajutat pe mine, pe prunc şi chiar pe domnul
doctor Calciu.
Revenind
la momentul operaţiei, trebuie să specific că pentru anestezie s-a
utilizat rahianestezie, aşa că am auzit tot, chiar dacă medicul
anestezist încerca să îmi distragă atenţia. Medicul repeta întruna:
„Doamne, ce-i aici!”. Eu mă rugam ca totul să fie bine,
şi iată, am auzit-o ţipând! Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii
Domnului şi al Sfinţilor Nectarie şi Nicolae, se născuse îngerul meu
mic. A avut trei kilograme şi cinci sute de grame şi cincizeci şi doi
de centimetri la naştere, fiind perfect sănătoasă.
După ce
s-a terminat intervenţia, domnul doctor Calciu a afirmat că a fost o
minune că acest copilaş s-a dezvoltat şi a ajuns până la termen
într-un spaţiu atât de mic, deoarece, pe lângă că era un uter
fibromatos, se mai şi întorsese, ca şi cum ai stoarce nişte rufe, şi
cu intestinele răspândite în tot abdomenul.
Acum,
la două luni şi jumătate, Nectaria cântăreşte şase kilograme şi patru
sute de grame şi are şaizeci şi doi de centimetri, este cuminte,
zâmbitoare şi sănătoasă. Am botezat-o la patruzeci de zile şi mare
bucurie s-a aşternut în sufletele noastre.
Îţi
mulţumim, Sfinte Nectarie, pentru grija pe care i-o porţi acestui
prunc!
Îţi
mulţumim, Doamne, pentru grija Ta pentru noi păcătoşii şi ajută-ne să
ne îndreptăm şi să se mântuiască sufletele noastre!
Nectaria
s-a născut printr-o minune!!!
Sunt o
fiinţă fericită!
Fericită,
în primul rând, pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L
cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei
Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei
fetiţe minunate: Anastasia (cinci ani), Daria (trei ani) şi Nectaria
(un an) şi că, în cele mai grele momente ale vieţii, m-a purtat El
Însuşi pe braţe, prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de
minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu
credinţă în ajutor.
Am
văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti
sfinţi care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi, cei
de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de
închinare, izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au
lăsat ca, prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor,
binecredincioşii aflaţi în nevoi să-şi găsească de îndată izbăvirea.
Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită,
datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina –
izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute,
Sfânta Mare Muceniţă Varvara – patroana copilăriei mele,
Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv († 15 noiembrie,
Edessa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (†1463;
martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, Sfântul Nectarie al
Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi
bucurie în case şi în suflete.
Demn de
remarcat este faptul că, deseori, sfinţii ne caută ei pe noi, înainte
ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: „m-a
căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o
traducere succintă a vieţii sfântului din franceză în română. Atunci
auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg, dăruit de Dumnezeu
grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am
luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. A trebuit să
treacă zece ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi
aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe
lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă
o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele
şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută
pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin
de o oră. Până în acel moment ştiam despre sfânt că este vindecător
de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă
nu-l strigam pe sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta
n-ar fi durat numai cincizeci de minute – spre marea
surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost
acum în viaţă. Până la orele 22:00 nu am avut nimic, nicio durere. La
22:50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten
curat, rozaliu, blondă, cu ochii albaştri… Nu-mi venea să-mi
cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că nouă luni de zile mi-a
stăruit în minte numele acestei sfinte (†19 martie), dar, încă
pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului
Nectarie că, dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă, îi voi pune
numele lui.
Timpul
a trecut şi, în primăvara anului 2005, eram din nou însărcinată. Ce-i
drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se
îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea
de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au
îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei
ecografii, a declarat soţului meu: „Soţia dumneavoastră are o
sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul
ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc
la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o
confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nicio
decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că
aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul?
Am
ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă: „Să
fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început
sarcina cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat,
că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare?
Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să
merg înainte, aşteptând clipa fatală şi lăsându-mă cu totul în
mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” –
strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi am amintit din nou
de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai
potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea
preschimba răul în bine…” – mi-am spus cu o
oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit
Acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş
„pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de
dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest „botez”
al conştiinţei, m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că,
dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar
minunea o voi propovădui verbal şi în scris, ca să cunoască toţi cât
de „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”.
După
patruzeci şi opt de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un
alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau
liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea
examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind:
„Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la
locul ei… Totul e OK”. Am tresărit de uimire…
Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile
grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi
profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam
steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul
Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.
A sosit
cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 noiembrie), zi în care am
purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită
de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că
Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă sfântul şi de data aceasta
să ne cheme la el, ca să-l putem „îmbrăţişa” prin
rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur
crezând că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv „s au înţeles”
cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul
eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 noiembrie), în prima
zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10:00
dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică,
încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului
Nectarie. La 10:30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut
apariţia „zâna zorilor”, minunata Nectaria, care,
printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit
întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare.
Încă nu coborâsem de pe „masa de jertfă” când a trebuit
să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar.
„Nectaria
sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat.
„NEC-TA-RI-A!” – îi
răspund silabisit şi complet epuizată. „Dar ce nume e ăsta?
N-am mai auzit… Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un
răspuns simplu, real şi străin de tainica realitate a comuniunii
noastre cu lumea cerească (de exemplu: „în compensarea
amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii…”),
dar conştiinţa nu m-a lăsat: „De la Sfântul Nectarie, care a
vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat
la naştere…”
„Cine
e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit
doctorul. „Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale
cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte
chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!…”.
„Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba
română?”. „Ştie toate limbile pământului, domnule
doctor!”. „ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat…,
dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre
adevăr.
Dar să
revin la dulcea mea Nectaria, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă
mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care
ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei
are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari,
albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea
dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. „Copiii doriţi sunt cei mai
reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a
cinci copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru.
Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea… Dar noi
adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi
pierdut o comoară mai scumpă decât tot pământul cu toate bogăţiile
lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus
nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost.
În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul
cu „mierea” îngerească a acestei „albinuţe”,
ci m ar fi aşteptat, fără să ştiu, „cupa” plină de
„fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului
Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au
lăsat să cad în ispită!
Am
amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a
Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina:
tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la
vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele
regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la două-trei zile
timp de un an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu
transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc.
Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27
aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care
am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, de la Mănăstirea
Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne a pus credinţa la
încercare.
Minunea
întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit
de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi
Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că
Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie
cronică şi că Sfântul Nectarie „se pricepea” şi la boli
intestinale. În marţea luminată, a treia zi de Paşti, când sunt
sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la
oliţă fără nicio intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem
să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu
exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut, în februarie 2005, cu
sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:
N: –
Am auzit că ai făcut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii, dacă
te-ai rugat?
A: –
Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins
aşa: hmmm!
N: –
Cine a venit la tine?
A: –
Sfântul Lafail!
N: –
Şi cum arăta?
A: –
Avea barbă lungă!
N: –
Era mic sau înalt?
A: –
Înalt!
N: –
Şi cum era îmbrăcat?
A: –
Ca tati!
(….)
N: –
Ia să vedem, care din această icoană?
A: –
El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare
că sfinţii lucrează şi „în echipă”. Nu pentru că nu ar fi
în stare să se „descurce” individual, ci pentru că le
place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce
sunt părtaşi ai harului Sfintei Treimi – „structura
supremei iubiri”.
Şi
în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa.
În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a
primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei
era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască.
Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre
tărâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă
cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o, în special, pe doamna asistentă să-l
cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele
spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi acatistul
sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În
ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o
finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat
propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am
auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte.
Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla
în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus,
speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până
la parter întocmai „ca un dovleac” şi, spre marea lor
surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o,
am întors-o „pe toate părţile”: nicio lovitură, nicio
vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca
de obicei. Am ajuns în parc pentru a ne întâlni cu mama, care o avea
în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se
întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în
care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase
foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în
plus şi accidentul ar fi fost inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul
Nectarie, drept mulţumire….
Şi încă
ceva foarte important: şapte luni de zile Nectaria nu dormea noaptea,
iar ziua dormea doar cincisprezece, douăzeci de minute. I-am
administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică,
vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n oră, parcă
certându-mă… Cauza? Am făgăduit ceva şi nu m-am ţinut de
cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care
am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia?
Făgăduinţele făcute sfinţilor trebuiesc îndeplinite imediat, altfel
apar atenţionările.
Binecuvântat
eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.
După
şapte ani de aşteptări şi chin...
eram
însărcinată!!!
Stau
la marginea pătuţului şi-mi privesc îngeraşul dormind liniştit.
Doarme exact ca tati al ei, cu mânuţa sub pernă. Şi lacrimile îmi
curg pe obraji. E a mea? E chiar a mea? Au trecut trei luni şi încă
nu-mi vine să cred...
Povestea
mea şi a soţului meu a început acum 20 de ani, când într-o excursie
la munte (eram colegi de clasă la Liceul PTTR din Bucureşti) ne-am
descoperit. Apoi, nu peste mult timp am devenit soţi. Eram studenţi,
aveam doar 20 de ani şi o grămadă de vise: să terminăm studiile, să
avem cariere de succes, să ne cumpărăm maşină... Copiii nu intrau în
planurile noastre de atunci – gândeam că trebuie mai întâi să
ne facem o situaţie.
Anii
treceau şi cariera mea de succes nu se contura. Aveam deja 29 de ani
când am început să mă gândesc că adevărata mea împlinire ar putea fi
un copil... Doi ani de zile am aşteptat lună de lună cu emoţie, în
speranţa că îi voi putea da soţului meu vestea cea mare... Apoi, încă
trei ani de investigaţii şi controale la cei mai buni medici
ginecologi din Bucureşti. Dar, deşi totul părea în regulă, minunea
întârzia să apară. Nici tratamentele naturiste pe care le-am urmat nu
au avut vreun rezultat.
Aşteptam
cu înfrigurare fiecare nouă lună, pentru ca apoi să cad iarăşi şi
iarăşi în tristeţi udate de multe lacrimi. Lumina acestor ani trişti
a fost credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, care ni se descoperise şi
nouă, păcătoşilor.
În
anul 2008 soţul meu a fost împreună cu colegii săi într-un pelerinaj
la Sfântul Munte Athos. Am folosit această ocazie pentru a ne mai
cumpăra câteva icoane. Printre altele, îl rugasem să aducă o icoană a
Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, al căror acatist îl citeam cu
speranţa că vom dobândi pruncul mult-dorit.
I-am
aşteptat nerăbdătoare sosirea. Totuşi, când mi-a arătat icoana pe
care o adusese, am rămas surprinsă. Pe ea erau reprezentaţi doi
bărbaţi şi o fetiţă! Soţul meu era contrariat – colegii săi,
credincioşi practicanţi, chiar şi călugărul de unde o cumpărase, toţi
îl asiguraseră că aceea era icoana pe care o căuta.
Am
descoperit că icoana îi reprezenta pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi
Irina – martiri din Lesbos. Şi pentru că nimic nu e
întâmplător, ea fusese achiziţionată chiar în ziua în care aceştia
erau prăznuiţi! Am început să caut să aflu cât mai multe despre
aceşti sfinţi, considerând că ceea ce s-a întâmplat cu icoana este un
semn de la Dumnezeu, care ne arată calea de urmat pentru a ne împlini
visul de a avea şi noi copii.
La
sfârşitul anului 2008, începutul anului 2009, căutând pe internet
acatistul acestor sfinţi, am dat de mărturia unei doamne preotese din
Sibiu, care povestea cum una dintre fetiţele dânsei a fost ajutată de
aceşti sfinţi să scape de o problemă medicală grea (constipaţie
cronică), iar sarcina şi naşterea uneia dintre fetiţe a fost ocrotită
de... Sfântul Nectarie.
Am
început să citesc şi eu despre viaţa şi minunile Sfântului Nectarie,
care m-au impresionat până la lacrimi. Apoi am citit Acatistul
Sfântului Nectarie cu simţire profundă, aşa cum nu mai citisem alte
rugăciuni până atunci. Mi-am propus să îl citesc în fiecare seară,
sperând că sfântul se va milostivi să mă ajute şi pe mine. Luna
ianuarie a trecut iar eu, păcătoasa, nu reuşisem să mă ţin întru
totul de promisiune. Şi totuşi, Sfântul Nectarie, grabnic ajutător,
nu mă lăsase: după şapte ani de aşteptări şi chin... eram
însărcinată!!!
Am
alergat într-un suflet la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, acolo
unde se află moaştele Sfântului Nectarie, şi i-am mulţumit cu lacrimi
în ochi. Atunci am simţit mai puternic ca niciodată cât de mare e
bunătatea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi pentru noi, păcătoşii
păcătoşilor.
A
urmat o lună de fericire. Însă în martie ne-am făcut din nou griji,
pentru că în urma unor sângerări mi s-a pus diagnosticul „iminenţă
de avort”, motiv pentru care am stat la pat, dar pentru că
tratamentul şi-a făcut efectul, în luna aprilie mi-am reluat
activitatea.
În
noaptea de Înviere am fost la Mănăstirea Radu Vodă, pentru a fi cât
mai aproape de Sfântul Nectarie. Lângă noi se afla un cuplu cu o
fetiţă în braţe. Coincidenţă sau nu, mama fetiţei purta acelaşi nume
ca şi mine. Ne-am întors acasă târziu în noapte, după terminarea
Slujbei de Înviere, dar tihna sărbătorii ne-a fost spulberată
instantaneu, când mi s-a declanşat o hemoragie puternică.
Am
plecat în mare grabă la spital. Prima ecografie făcută în camera de
gardă a confirmat că inima copilaşului încă bate. În acea noapte, pe
patul de spital, cu lacrimile şiroind pe obraji, mă gândeam că
prezenţa lângă noi de la biserică a acelei doamne cu fetiţa în braţe
e un semn de la Sfântul Nectarie că voi trece cu bine de această
cumpănă şi vom ajunge să ne ţinem în braţe pruncul. Din fericire, aşa
a şi fost. Sfântul Nectarie nu m a părăsit şi, deşi aveam un
hematom uriaş, care m-a ţinut la pat tot restul sarcinii, copilul nu
a fost afectat şi s-a dezvoltat normal.
În
dimineaţa zilei de 5 octombrie 2009, de pe masa de operaţie i-am dat
primul sărut micuţei Nectaria! Ocrotirea Sfântului Nectarie am
simţit-o şi când Nectaria avea doar o săptămână, iar mama, care mă
ajuta în acele prime zile de după operaţia de cezariană, a făcut o
viroză foarte puternică, care însă nu a afectat-o în niciun fel pe
fetiţa mea, în preajma căreia stătuse destul de mult.
Pentru
că nu şi-a întors faţa de la mine păcătoasa şi ne-a dăruit-o pe
Nectaria, schimbându-ne viaţa, atât cât voi trăi le voi mulţumi
Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie pentru această minune
săvârşită.
Închei
povestirea mea cu nădejdea că şi alte suflete chinuite de deznădejde
vor găsi tărie, sprijin şi alinare la Sfântul Nectarie cel grabnic
ajutător.
Doamne,
ajută!
În
zilele noastre puţini dintre oamenii care sunt ajutaţi de sfinţi au
bunăvoinţa de a scrie sau de a le povesti altora ce li s-a întâmplat.
Eu am încercat, şi prin vorbe, dar şi prin scris, să îi îndemn pe cei
care au primit ajutor minunat să împărtăşească această bucurie şi
altora. Am avut vie în minte minunea făcută de Sfântul Nectarie din
Eghina care a mustrat o femeie pe care o vindecase de cancer pentru
că aceasta nu tipărise povestirea minunii. Şi, ca să nu fiu făţarnic
şi să nu păstrez eu însumi tăcerea asupra ajutorului primit de la
Sfântul Nectarie, voi povesti un vis.
Ştiu,
nu e bine să credem în vise, căci pot fi de la fire sau de la diavol.
Dar visul acesta a fost aparte…
În
noaptea de dinainte de Duminica Tomii, în anul 2006, am visat că eram
într-o biserică. Acolo am văzut că se găsea paşte (pâine
binecuvântată în noaptea de Paşti) - semn că nu trecuseră multe zile
de la Praznicul Învierii. Într-o raclă se aflau moaştele Sfântului
Nectarie, întregi. În spatele raclei, între raclă şi icoana mare a
sfântului, duhovnicul meu se ruga în genunchi, cu capul pus de raclă.
Uitându-mă la sfintele moaşte, mi s-a părut că sfântul începe să îşi
mişte ochii şi gura. Şi i-am spus, calm, duhovnicului meu:
-
Părinte, vorbeşte.
Părintele
nu avea cum să îi vadă faţa. Eu m-am pus în genunchi şi l-am rugat pe
sfânt să mă binecuvânteze. Sfântul, cu o cruce mare de fier, grea, a
început să îmi facă cruce pe cap. Şi îmi repeta: „Să fii
binecuvântat”. Sau: „Te binecuvântez”, nu mai ştiu
exact…
Când
m-am trezit, m-am gândit că visul e de la fire sau de la diavol,
pentru că nu sunt vrednic să mi se arate Sfântul Nectarie.
Seara,
l-am sunat pe părintele meu duhovnic şi i-am spus:
-
Părinte, să nu râdeţi de mine. Am visat ceva ciudat…
Şi i-am
povestit visul. După care l-am întrebat:
- A
fost de la fire, de la diavol sau de la Dumnezeu?
- Cum
să fie de la diavol, când eu m-am rugat astăzi pentru tine la
moaştele Sfântului Nectarie?
- Aţi
fost la Mănăstirea Radu Vodă? - l-am întrebat, gândindu-mă că slujise
la mănăstirea din Bucureşti unde se află o părticică din moaştele
Sfântului Nectarie, şi unde s-au făcut multe minuni.
- Nu,
am fost chiar în Eghina…
Am
rămas fără cuvinte. Când sunasem pe mobil, nu ştiam că părintele e în
Grecia şi că are activat serviciul de roaming…
În
duminica următoare am fost la Mănăstirea Căşiel şi l-am întrebat pe
părintele Serafim acelaşi lucru, de unde a fost visul…
- De ce
mă întrebi dacă a fost de la diavol? A fost o binecuvântare de la
Sfântul Nectarie. Sfântul te a binecuvântat pentru rugăciunile
tale şi pentru cele ale duhovnicului tău...
Cred
că, deşi sunt păcătos, sfântul m-a binecuvântat pentru că am vorbit
despre minunile sale. Am scris chiar un articol, Între
osânda tăcerii şi binecuvântarea mărturisirii,
tipărit în volumul Noi minuni ale
Sfântului Nectarie, tocmai despre
faptul că nu avem voie să trecem sub tăcere ajutorul pe care îl
primim de la sfinţi…
Cred că
sfinţii îi binecuvântează, tainic, pe toţi cei care dau mărturie
despre sfinţenia lor. Ar fi bine ca toţi cei ajutaţi să fie
mărturisitori…
Am
auzit multe minuni ale sfântului, dar cei care s-au învrednicit de
ele s-au sfiit să le aştearnă în scris. Frumos zice troparul
Sfântului Nectarie:
Slavă
lui Hristos, Celui ce te-a slăvit! Slavă Celui ce minunat te-a
arătat! Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
„Am
înţeles că Sfântul Nectarie
s-a
îndurat de mine, păcătoasa”
Mă
numesc Cornelia, sunt din Timişoara şi sunt datoare faţă de Sfântul
Nectarie să relatez minunea pe care a făcut-o cu mine în anul 2004.
Eram
foarte bolnavă şi mergeam la Catedrala Mitropolitană Timişoara. Acolo
am auzit de părintele Ioan Dimitriu. L-am găsit pe părinte la
biserica de boli contagioase Pădurea
Verde. Părintele, văzându-mă bolnavă şi
necăjită, mi-a propus să merg în pelerinaj în Grecia. Până atunci nu
mai fusesem niciodată în pelerinaj. M-am hotărât pe loc şi aşa am
ajuns pe insula Eghina, la Sfântul Nectarie. Înainte de plecare am
considerat că trebuie neapărat să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc.
Când am ajuns la Sfântul Nectarie am stat tot grupul la rând, să ne
închinăm la sfintele moaşte, după care am citit Acatistul Sfântului
Nectarie.
După
ce am terminat de citit, am mers la mormântul sfântului, unde am pus
urechea, aşa cum se face acolo, şi am ascultat, cu emoţie, paşii
bunului Sfânt Nectarie. Apoi am coborât la biserica nouă, care era
încă în construcţie. Când am ajuns la racla din biserica nouă, m-am
închinat în faţă, apoi pe partea stângă lateral şi când am ajuns
lateral dreapta, m-am aşezat pe raclă cu pieptul şi braţele deschise,
ca într-o îmbrăţişare. Cu mari emoţii retrăiesc şi acum aceste clipe.
Am stat aşa câteva minute, nu ştiu câte pentru că abdomenul meu a
început să se contracte foarte tare şi respiraţia, mai ales
expiraţia, a devenit foarte puternică. Am auzit apoi câteva cuvinte
în limba greacă, pe care n-am fost în stare să le reţin din cauza
emoţiilor. N-am ştiut ce să fac şi cum să reacţionez şi dacă am voie
să spun cuiva. Am înţeles că Sfântul Nectarie s-a îndurat de mine,
păcătoasa.
Când am
urcat treptele spre biserica veche eram epuizată, abia am putut urca.
Acolo l-am găsit pe părintele Ioan Dimitriu, care văzându-mă a
înţeles că Sfântul Nectarie a făcut cu mine una din multele minuni pe
care le face cu cei ce merg la el pregătiţi, cu credinţă şi dragoste.
MINUNEA
SFÂNTULUI NECTARIE
ŞI
A MAICII DOMNULUI DE LA MALEVI
În
Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul o maică s-a îmbolnăvit foarte grav.
Avea doar douăzeci şi patru de ani şi se numea Veronica. La început
avea dureri de cap, apoi a început să o doară mâna dreaptă. Maicile
au dus-o la un spital din Atena unde a stat patru luni şi jumătate
şi, cu toate străduinţele medicilor, nu s-a văzut nicio îmbunătăţire.
A fost adusă din nou la mănăstire, dar situaţia se înrăutăţea pe zi
ce trecea. A fost dusă din nou la spital, dar după o perioadă medicii
au spus că nu mai au ce-i face, deoarece nu mai are mult de trăit şi,
dacă vor, maicile pot să o ia la mănăstire.
Îi
paralizaseră picioarele, o mână, iar capul nu mai putea să şi-l
ridice. Permanent avea crize, iar temperatura nu scădea sub 39o.
Doctorii au zis că măduva picioarelor se topise, transformându-se
într-un lichid. Maica stareţă, împreună cu toate maicile, ştiind că
nu mai are mult de trăit, s-au hotărât să o tundă în schima mare. Dar
iată ce ne-a povestit chiar maica Veronica:
„Era
în Duminica Ortodoxiei, aveam o criză şi dureri mari, am văzut-o pe
fosta stareţă a noastră care adormise întru Domnul. A venit la mine,
m-a luat în braţe şi m-a dus într-o biserică a Maicii Domnului din
Patra. În biserică era o Doamnă preaslăvită. Stareţa m-a lăsat
într-un colţ şi s-a dus la acea Doamnă pentru a vorbi cu ea. Am auzit
şi eu discuţia lor. Stareţa a întrebat-o: «Doamna mea, ce se va
întâmpla cu acest copil şi ce va fi cu crizele?» «Nu fi
supărată, nu va mai avea crize.» «Vai ce bucurie! - a zis
stareţa. Dar febra şi durerile de care suferă aşa tare, ce va fi cu
ele?». «Să facă puţină răbdare; nu vezi cât se
întristează maicile pentru dânsa? Ia gândeşte-te, dacă o vom lua, cât
se vor mâhni! Nu fi tristă, nu va păţi nimic!». Şi zicând
acestea, a plecat fără să o mai văd.
Apoi,
fosta stareţă s-a întors spre mine şi a zis: «Copilul meu, să-i
spui stareţei să facă cât mai repede ceea ce s-a hotărât, deoarece va
ajuta mult. Ai grijă să nu uiţi ce ţi-am spus». Era vorba
despre tunderea în schima mare, dar eu nu ştiam, deoarece în ultimele
zile nu mai recunoşteam pe nimeni. Durerile au continuat, iar
doctorii au zis maicilor că duminică voi muri.
Sâmbătă
am avut dureri foarte mari, iar pe la patru după-amiază am rugat-o pe
maica Euniki să-mi facă o injecţie calmantă şi, în curând, am
adormit. Nu după mult timp am auzit o bătaie în uşă, dar nu am
răspuns. M-am gândit în sinea mea: «Oare maica Euniki nu le-a
spus că sunt obosită şi vreau să mă odihnesc? Oare cine să fie?»
- m-am întrebat.
Deodată
se deschide uşa şi văd intrând o Doamnă preaslăvită, un episcop şi un
bărbat înalt, care era îmbrăcat cu o manta (astăzi nu se mai
obişnuieşte să se poarte aşa ceva). Doamna, văzându-mi privirea
mirată, mi-a zis:
–
Cred că te întrebi cine suntem şi de unde venim la ora aceasta. Eu
sunt de la Mănăstirea Malevi şi de acolo vin, iar Preasfinţitul este
Sfântul Nectarie din Eghina, iar el este ucenicul cel iubit al
Domnului nostru şi locuieşte aici, este ocrotitorul vostru.
Între
timp, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
–
Eu am venit şi duminică. Aveam de gând să vin peste câteva zile ca să
te ajut, dar ştiind că mâine vei lua schima mare, m-am gândit să vin
astăzi şi să te ajut să te ridici, ca să-ţi poţi începe rânduiala şi
să te pregăteşti.
–
Eu, Doamna mea, nu pot să stau pe picioarele mele, nu pot să mă mişc.
Vin câte două-trei maici şi nu pot să mă facă bine. Dar dumneavoastră
cum o să mă ajutaţi? Cum pot să-mi fac rânduiala mea, dacă mă doare
aşa de tare?
–
Copilul meu, de multe ori când copilul are o durere, un necaz, inima
mamei doare şi mai mult. Pe mine m-au strigat atâţia copii pentru
tine şi inima mea m-a durut. Chiar dacă Dumnezeu avea în planul Lui
să te lase mulţi ani la pat, eu m-am rugat Stăpânului Hristos să vin
să te vindec astăzi, pentru că inima mea nu mai suporta. Oare nu
crezi în puterea lui Dumnezeu?
–
Cred, i-am zis eu.
–
Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, mi-a răspuns
ea.
–
Atunci de ce, Doamna mea, nu m-aţi făcut bine când aţi venit cu
câteva zile în urmă, după cum mi-aţi spus?
–
Nu te-am făcut bine, a zis Doamna, pentru că lumea ar fi zis că te-a
adus la sănătate, când ţi-ai revenit, criza prin care ai trecut. De
aceea am lăsat pe astăzi, ca să se slăvească mai mult numele lui
Dumnezeu.
În
chilie aveam un dulăpior şi pe el aveam diferite iconiţe. Ducându-se,
Doamna a luat o iconiţă şi venind lângă mine, a zis:
–
Uite! Ia această iconiţă ca să înţelegi cine sunt!
Era a
Maicii Domnului de la Malevi. În continuare mi-a zis:
–
Veronico, acum ai să-mi aprinzi candela?
Asta
mi-a zis-o pentru că atunci când eram în spital, am văzut în somn că
mă aflam pe un loc înalt şi necunoscut. Era o bisericuţă a Maicii
Domnului. Am vrut să merg, dar nu am putut, şi atunci am zis:
«Preasfânta mea, dacă nu mă faci bine, nu-ţi voi mai aprinde
candela».
Pentru
aceasta mi-a zis cele de mai sus. Atunci eu, ca şi cum mi-aş fi
revenit, am strigat:
–
Preasfânta mea, tu eşti?
Zicând
aceasta, s-a întors zâmbind, şi apoi a dispărut. În momentul acela,
revenindu-mi, nu-mi dădeam seama dacă am dormit sau nu, dar am văzut
în mâinile mele iconiţa Maicii Domnului de la Malevi. Această iconiţă
mi-o adusese un arhimandrit, pe când eram bolnavă în spital.
După ce
mi-am revenit, m-am ridicat în picioare, iar în clipa aceea trecea
prin dreptul geamului meu maica Nectaria. Am strigat-o să vină
înăuntru. Atunci am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o, înţelegând
că s-a făcut o minune cu mine.
Imediat
maica Nectaria s-a dus să le vestească şi maicilor minunea, dar
niciuna nu era de găsit, căci toate erau la Vecernie. În cele din
urmă s-a dus în biserică şi a strigat: «Maicilor, veniţi! S-a
făcut o minune cu maica Veronica! Este complet sănătoasă!».
Când au
venit să mă vadă, eu stăteam în uşă, iar ele au început să plângă şi
se pierdeau de emoţie. M-am dus în biserică şi am stat la vecernie,
iar când am ieşit, au tras clopotele ca să-i mulţumim Maicii
Domnului. Au fost anunţate rudele şi toţi cunoscuţii. Apoi s-a făcut
Acatistul Maicii Domnului şi alte slujbe de mulţumire. În ziua
următoare am fost tunsă în schima mare, primind numele de Magdalena”.
După
câteva zile a mers toată obştea de la Mănăstirea Sfântul Ioan
Teologul, împreună cu maica Magdalena, la Mănăstirea Malevi, ca să îi
mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută.
a vremea întemeierii, purta numele Sfânta Troiţă. În
frământările acelor vremuri, sfântul aşezământ cade, în 1595,
în mâinile turcilor. După victoria lui Mihai Viteazul la
Călugăreni, vestitul Sinan Paşa, duşmanul lui Mihai, o
fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane.
Tot oraşul este, de asemenea, întărit de turci. Degeaba însă:
după victoria marelui voievod din octombrie 1595, de la Târgovişte,
Sinan e silit să se retragă din faţa armatelor biruitoare ale
creştinilor. Nu înainte însă de a distruge toate
fortificaţiile pe care el însuşi le ridicase şi de a
dărâma până în temelie Mânăstirea
Sfintei Troiţe.
remurile
erau cumplite: oraşul era jefuit şi distrus când de turci, când de
propriile armate ale voievozilor creştini, când de tătari.
Incendiile şi jafurile se ţineau lanţ. Călugării
abandonează Sfânta Troiţă şi se refugiază la Mânăstirea Mihai-Vodă.
Timp de câteva decenii, frământările şi desele schimbări
ale domnitorilor pe tronul Ţării Româneşti nu le-au lăsat
acestora răgazul necesar pentru refacerea marii mânăstiri.
bia în 1614, voievodul Radu Mihnea
(1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) începe reconstrucţia, păstrând
planurile şi elevaţia edificiului de origine. Biserica este
cunoscută de atunci sub numele ctitorului. Fiul şi urmaşul
său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijeşte de
zugrăvirea bisericii. În vremurile domniilor fanariote, marea mânăstire Radu-Vodă,
una dintre cele mai bogate din Bucureşti, este cârmuită de egumeni
greci, buni negustori dar jalnici administratori ai construcţiilor mânăstireşti;
multă vreme, mânăstirea
acumulează bogăţii, moşii, vii, case şi
prăvălii în Bucureşti, dar posesia acestor mari averi nu se
oglindeşte în îmbunătăţirile aduse clădirilor.
lanul
şi formele arhitectonice ale bisericii Radu-Vodă sunt
inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, cu
diferenţa că materialul de construcţie întrebuinţat nu
este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe
naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle dintre care cea
principală se sprijină pe douăsprezece coloane, simbolizând pe
cei doisprezece apostoli, ca şi la modelul de la Curtea de Argeş.
aţadele, împărţite în
două registre de înălţime inegală printr-un brâu, au o
decoraţie simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde, care
ritmează plăcut suprafeţele tencuite cu alb.
Înfăţişarea actuală a bisericii este datorată
ultimei restaurări, condusă de arhitectul Ştefan Balş
între anii 1967-1974 (după care biserica a fost repictată).
estaurarea a adus edificiul la formele
sale arhitectonice iniţiale întrucât ruinându-se partea superioară
a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului
al XIX-lea în stilul neogotic la modă în acea epocă. Tot atunci i-a
fost adăugat şi pridvorul, care se păstrează şi
astăzi. În interior sunt demne de văzut frumosul iconostas de
expresie barocă şi pietrele de mormânt din pronaos: una dintre cele
mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la
sfârşitul secolului al XVI-lea.
ormântul
ctitorului se găseşte pe dreapta, în nişa dintre pronaos
şi naos. Pe piatra aşezată de fiul său, o lungă
inscripţie aminteşte domniile glorioase ale „celuia ce au fost
binecinstit şi de Hristos iubit Domn creştin Radu Voevod ce au fost
Domnu Ţării Româneşti şi Moldovei şi multe
războaie au biruit şi iar au venit de la cinstita Poartă
ş-au fost al doilea rându Domnul Ţării Româneşti şi
şi-au lăsat steagul fiului său ce e mai sus scris şi iar
s-au dus de-au fost Domn Ţării Moldovei; şi acolo s-au
pristăvit întru cetatea Hârlău în luna Ghenarie 13 zile şi cu
mare cinste i-au adus trupul dumnealui şi l-au îngropat în luna lui
Februarie în 5 zile duminică. Aicea zac oasele dumnealui. Dumnezeu
să-l iarte în Împărăţia Cerului adevărat; ani 7134”
(1626).
lădirile Seminarului Teologic, ce se ridică pe
colină, la sud de biserică, datează din 1893 şi au fost
construite prin grija lui Ion Scorţeanu şi a surorii sale Maria
Şchiopescu, ca Internat Teologic. La 25 ianuarie 2002 a avut loc
festivitatea punerii pietrei de temelie a noului seminar "Mitropolitul
Nifon", o clădire modernă, ce se construieşte în prezent
după cele mai înalte standarde. Aici se vor pregăti
seminariştii, preoţii de mâine.
Una
dintre cele mai mari catedrale ale Greciei se
afla în Insula Eghina si este închinata celui mai
nou sfânt canonizat de catre Biserica Ortodoxa a
acestei tari. Este vorba despre Sfântul Nectarie,
cunoscut ca vindecator al bolnavilor de cancer.
Pentru a ajunge în acest loc binecuvântat,
pelerinul se îmbarca într-un vapor care face
curse regulate. Dupa aproape o ora de mers pe
mare, ajungem pe insula în orasul Eghina,
capitala si port principal al insulei. Strabatem
stradutele înguste si întortocheate ale urbei si
admiram în trecere cladirile în stil neoclasic,
vopsite în culori aprinse. Lasam în urma acest
decor ai ajungem pe alte carari serpuite. Doar
sase kilometri ne mai despart de vestita
manastire. Autocarul urca destul de greoi
muntele Palaiochora, care ne ofera panorama
extraordinara a plantatiilor de maslini. Înainte
cu doar câteva sute de metri de destinatie, se
zareate, parca agatata de coama muntelui, silueta
complexului monahal. Pulsul începe sa se
accelereze usor odata ce ne apropiem. Coborâm din
autocar si urcam pe jos o panta scurta si
abrupta. Ne aflam în fata unei grandioase opera
de arta – Manastirea Sfântului Nectarie din
Insula Eghina.
Un loc de pelerinaj pe care
bolnavii de cancer îl cauta cu
disperare, dupa ce au aflat ca
sfântul este ajutator al celor care au aceasta
mare suferinta. Manastirea Sfantului Nectarie,
aflata in insula Eghina (Aegina), este o
manastire inchinata Sfantului Nectarie - sfant
recent al isericii Ortodoxe. Sfantul Nectarie
este cel mai nou sfant canonizat de catre
Biserica Greciei.
